Să citim de la Coloseni 1:7-8:
„cum aţi învăţat de la Epafras, preaiubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor al lui Cristos pentru voi şi ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul.”
Din capitolul 4:12-13:
„Epafras, care este dintr-ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Cristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu. Căci vă mărturisesc că are o mare râvnă pentru voi, pentru cei din Laodiceea şi pentru cei din Ierapole.”
Și din Filimon, versetul 33:
„Epafras, tovarăşul meu de temniţă în Cristos Isus, îţi trimite sănătate;”
Să ne rugăm.
Doamne, vrem să-Ți mulțumim că ne-ai chemat la masa Ta. Ne dăm seama cât de nevrednici suntem, dar Tu ești Cel Vrednic. Îți mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru noi. Doar Tu ești capabil să realizezi o asemenea salvare minunată. Trebuie să ne întoarcem, să-Ți mulțumim pentru tot ceea ce Tu ai făcut pentru noi. În timp ce continuăm în prezența Ta, ne rugăm ca Duhul Tău să se miște între noi, mai ales între cei tineri, ca să putem vedea cu adevărat care este scopul Tău pentru fiecare din noi, ca viața noastră pe acest pământ să fie petrecută într-un mod care să îndeplinească voia Ta. Doamne, în timp ce ascultăm împreună Cuvântul Tău, fie ca Duhul Tău să ne atingă pe fiecare. Îți cerem în Numele Tău prețios, Amin.
În ultimele două săptămâni am vorbit despre doi frați tineri, care au lucrat împreună cu apostolul Pavel. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru acești frați tineri și Îi mulțumim și pentru Pavel, pentru că el a fost cel care a avut povară pentru acești frați tineri și a fost capabil să-i ajute și să-i folosească potrivit cu ceea ce Domnul le-a dat fiecăruia. Așadar, frați și surori, cred că cei mai în vârstă dintre noi au o responsabilitate enormă. Fiecare dintre noi avem o responsabilitate pentru tinerii noștrii. Depinde foarte mult de cei mai în vârstă ca ei să fie ridicați și folosiți de Dumnezeu, dacă aceștia le arată un exemplu bun sau dacă îi pot ajuta în Domnul făcându-i gata, pregătiți pentru a fi folosiți de Domnul.
Așadar cred că acest lucru este adevărat în ambele sensuri. Tinerii au responsabilitatea lor, ei trebuie să se predea în întregime Domnului, să-L lase să lucreze în viețile lor și să-i folosească. Cei mai în vârstă au și ei responsabilitatea lor, de a-i ajuta pe acești tineri, să meargă mai departe în Domnul și de-ai folosi cu înțelepciune, potrivit cu darul și temperamentul pe care Domnul li l-a dat fiecăruia. Deci cred că în ceea ce-i privește pe frații tineri, cu toții ar trebui să fim în realitate implicați, cei mai în vârstă, ca și cei tineri.
În această dimineață aș vrea să vorbesc despre un alt frate tânăr. Mă întreb dacă oare ați auzit vreodată de numele lui: Epafras. Poate n-ați auzit niciodată de el, dar citim că el a fost unul dintre frații tineri care au fost folosiți mult de Domnul. Nu știm multe despre acest tânăr. Când Pavel a fost timp de 3 ani în Efes, oameni din toată Asia Mică au putut auzi Evanghelia și cel mai probabil, în aceea perioadă, Epafras, fiind din acea zonă a fost condus la Domnul de către Pavel. După ce a fost mântuit, acest frate tânăr a crescut mult. A umblat printre frații din Colose, Laodicea și Hierapole. A putut fi folosit de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe frații și surorile din aceste trei locuri diferite. În aceea perioadă a apărut o problemă în Colose. Dacă citim scrisoarea către Coloseni, aflăm că la început aceștia au avut într-adevăr o inimă pentru Domnul. Doreau să fie desăvârșiți și din cauza acestei dorințe, au venit între ei unii care le-au zis că pot fi desăvârșiți numai dacă se circumcid, dacă țin o parte din legea iudaică și dacă cunosc unele învățături mistice. Din această cauză și pentru că unii au căzut în această erezie, oamenii din Colose au fost tulburați. Epafras, fiind un frate tânăr, care-i ajuta pe acești oameni, nu știa cum să procedeze în acestă situație. Desigur, și el voia să fie făcut desăvârșit. Dar nu avea cunoștința și capacitatea să discearnă dacă aceasta era calea adevărată spre desăvârșire sau dacă era doar o tulburare și astfel nu-i putea ajuta pe frații din Colose, Laodicea și Hierapole. Din această cauză a plecat într-o călătorie lungă până la Roma, pentru a-l întâlni pe Pavel. Pe vremea aceea, Pavel era în închisoare în Roma. Însă aceasta era prima lui încarcerare, când putea locui într-o casă închiriată, chiar dacă era legat întotdeauna cu lanțuri de un soldat roman. În acest fel avea posibilitatea să răspândească Evanghelia între soldații romani, ba chiar și să ajungă la casa lui Cezar.
Epafras a făcut lunga călătorie până la Roma și i-a relatat lui Pavel ce se întâmplase. Din acest motiv avem astăzi epistola către Coloseni. Pavel le-a scris-o pentru a le arăta că desăvârșirea este în Cristos și în nimic altceva. Epafras, datorită vizitei lui la Pavel, a devenit și el prizonier și nu a putut să se întoarcă imediat în Colose. Însă Pavel a depus mărturie în privința lui cu privire la modul în care se ruga pentru sfinții din Colose. Se ruga ca să fie făcuți desăvârșiți în Cristos Isus.
Cam atât știm despre Epafras. Nu știm care i-a fost sfârșitul, dar cred că putem crede că a fost credincios Domnului până la capăt.
Iubiți frați și surori, vedem aici un alt frate tânăr, care a fost ridicat de Domnul, pentru a ajuta bisericile din Colose, Hierapole și Laodicea. Nu știm cum i-a arătat restul vieții, dar credem că a fost credincios Domnului până la sfârșit.
Iubiți frați și surori, pe măsură ce ne ocupăm pe rând de acești frați tineri ridicați de Domnul, și vedem cum apostolul Pavel a fost folosit de Dumnezeu pentru a-i ajuta, cred că avem cu toții de învățat o lecție foarte importantă. Și anume că toți suntem implicați în următoarea generație. Domnul nu ridică numai o generație și atât, ci vedem că El ridică o generație și pentru că acea generație Îi este credincioasă Domnului, prin credincioșia lor, și următoarea generație va fi ridicată și va duce mai departe mărturia. Este trist că atunci când citim primele trei capitole din Apocalipsa, vedem cât de glorioasă a fost situația bisericii din Filadelfia, cum Domnul i-a ridicat și cum i-au fost credincioși Lui, au păzit Cuvântul Lui și nu au tăgăduit numele Lui. Dar totuși, după Filadelfia, urmează Laodicea, unde toate lucrurile exterioare au fost păstrate, dar duhul lăuntric lipsea.
Deci dragi frați și surori, de-a lungul ultimelor trei săptămâni, când ne-am concentrat atenția asupra tinerilor noștrii, cred că fiecare din noi trebuie să venim înaintea Domnului, trebuie să fim responsabili pentru ceea ce Domnul ne-a încredințat, trebuie să fim responsabili pentru mărturia Lui și trebuie să fim din aceia care-i vor ajuta pe tinerii noștrii să crească și să ducă mai departe mărturia lui Isus.
Când mă gândesc la relația aceasta, mă gândesc la trecutul meu. Când am fost tânăr, am fost ajutat. Deși pe vremea aceea eram la facultate, totuși când am citit ceea ce Domnul îi dăduse fratelui Watchman Nee, am fost foarte atins. Eu am fost crescut ca metodist. Tatăl meu era un pastor metodist bine cunoscut în China, iar eu îmi iubeam tatăl. Însă Domnul a început să-mi arate ce este Biserica. Și când am văzut aceasta, mi-am dat seama de situația mea dificilă, pentru că pe atunci eram în facultate și majoritatea profesorilor mei erau misionari, veniți din Statele Unite. Când fusesem sub oblăduirea acestor profesori și nu știam nimic, m-am cufundat în toate lucrările creștine din școala noastră. Pe când lucram cu acești profesori, am fost surprins că ei vorbeau doar despre politică, economie, societate. Găseau aceste lucruri în Biblie și vorbeau despre ele. Când eu am depus mărturie despre cum Domnul Isus m-a mântuit, m-au întrerupt. Nu știam pe atunci că sunt două feluri de creștini în lume. Eu credeam că toți creștinii îl iubesc pe Dumnezeu și că toți cred în Biblie, însă mi s-au deschis ochii când eram la facultate. În cele din urmă a trebuit să mă retrag din toate activitățile creștine organizate la școală. În vremea aceea, dormeam într-un internat, în care stăteam câte trei într-o cameră. Eu eram așa de disperat încât am descoperit că singura modalitate de a merge mai departe cu Domnul era prin rugăciune și citirea Bibliei. Așa că îngenuncheam lângă scaun, mă rugam și citeam mult Biblia. Nu mă interesa când colegii mei veneau sau plecau din cameră sau dacă vorbeau. Eu doar mă rugam și citeam din Cuvânt, pentru că aceasta era scăparea vieții mele.
Pe atunci cea mai mare problemă a mea era botezul. Fusesem botezat pe când am fost bebeluș. După ce m-am întors, oamenii au început să-mi zică că ar trebui să mă botez prin scufundare. Îi contraziceam și le ziceam că fusesem deja botezat de tatăl meu, în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt și nu puteam să blasfemiez numele lui Dumnezeu. Așa că, timp de ani de zile, am respins botezul, până când, într-un final, citind Biblia, am început să văd că botezul este prin scufundare, pentru că trebuie să fim făcuți una cu Cristos Isus în moarte, în îngropare și în înviere. În afară eu încă mă împotriveam, dar în interior știam că este lucrul corect.
Într-o zi l-am vizitat pe prietenul meu care era vecin cu Watchman Nee. Mi-a vorbit din nou despre botez și iar l-am contrazis. La urmă a renunțat și a mers la culcare. Am rămas acolo singur, am început să mă rog și am zis „Doamne, tu știi, știi că mă voi boteza prin scufundare. Dar acum nu este momentul potrivit. Voi aștepta până voi fi independent și atunci mă voi boteza prin scufundare”. În timp ce mă rugam în acest fel, am auzit dintr-o dată un glas care mi-a zis, „Cine își iubește tatăl sau mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de mine, nu poate fi ucenicul meu”. Frați și surori, nimeni nu mi-a vorbit, Domnul era Cel care îmi vorbea. Când a venit acel Cuvânt, am capitulat, spunând „Doamne, dacă aceasta este voia Ta, facă-se voia Ta”. Așa că am ieșit în liniște din casa prietenului meu și am mers în vecini, la Watchman Nee. Am bătut la ușa lui, el a venit jos și mi-a deschis. M-a întrebat ce vreau și i-am zis că vreau să fiu botezat. Îl cunoștea pe tatăl meu, așa că m-a întrebat „Tatăl tău știe despre aceasta?” I-am zis că nu, dar că am simțit că Domnul mi-a poruncit să fac acest lucru.
Următoarea zi, sâmbăta, am fost botezat, iar duminica m-am întâlnit cu frații și surorile de acolo, de pe Hadron Road. Când am luat parte la Cina Domnului, am fost foarte atins. Pe când eram în cadrul denominațiunii, eram foarte serios când participam la așa numita comuniune, dar când am luat Cina Domnului împreună cu frații și surorile din Shanghai, cu fratele Nee, am simțit o diferență. Era simplu, dar real. Așa că mi-am zis că nu mai pot continua să iau parte la comuniune în biserica metodistă. De ce? Pentru că cei care îngenuncheau lângă mine, profesorii mei, nu credeau. Dar asta urma să fie o problemă mare, pentru că tatăl meu era pastorul acolo. Cum aș fi putut să lipsesc în duminicile în care era comuniunea? Frați și surori, vedeți în ce dilemă eram. Timp de un an de zile, de fiecare dată când era timpul pentru comuniune, am încercat să găsesc scuze pentru a nu participa. Îmi epuizasem toate scuzele posibile. Tatăl meu era foarte înțelept, a observat, dar nu a zis nimic, mă urmărea numai. Știa că, dintr-un anume motiv, nu voiam să iau parte la comuniune acolo. Dar voia să mă ajute, așa că m-a rugat să mă ocup de ceea ce numeam noi, Școală Duminicală de cartier. Suzhou este asemenea Veneției, un oraș plin de apă, de râuri. Râurile trec prin tot orașul și mulți oameni locuiesc în bărci. Așa că tatăl meu m-a rugat să merg să-i adun pe copii oamenilor care locuiau în bărci și să organizez pentru ei o Școala Duminicală duminică după-masă. Așa am făcut, împreună cu niște prieteni, am început să-i adunăm pe copii duminică după-masă și să le zicem despre Cristos.
Doi dintre colegii mei erau ai Domnului. Uneori toți trei căutam o încăpere goală în care mergeam să ne rugăm. După o vreme, am făcut cunoștință cu patru surori, din cealaltă parte a orașului, care lucrau într-un Spital și Școală Medicală Presbiteriene, erau directoarea școlii de asistente, șefa asistentelor, o asistentă și o pacientă. Aceste patru surori mergeau pe rând cu trenul în Shanghai pentru a frânge acolo pâinea cu fratele Nee. În cele din urmă am făcut cunoștință și am început să ne gândim dacă nu ar trebui să ne adunăm împreună, pentru a ne aduce aminte de Domnul într-un mod simplu. Ne-am rugat pentru câteva luni și apoi ne-am decis cu toții că ar trebui să începem să ne adunăm împreună pentru a ne aduce aminte de Domnul. Încă mai țin minte, chiar dacă a fost cu mult timp în urmă, cum ne-am adunat toți șapte, în casa unei surori, am frânt pâinea împreună într-un mod simplu. Cu toții am plâns, pentru că prezența Domnului era atât de reală. După aceea Domnul a început să mai adauge la numărul nostru.
Curând, toți studenții școlii de asistente, cu excepția a doi, au fost mântuiți. Domnul a început să lucreze acolo și asta mi-a cauzat o problemă, pentru că eu trebuia să fiu fratele responsabil. Eu eram cel care de obicei deschidea ușa, cel care-i primea pe frați și pe surori, cel care cânta la orgă, cel care vorbea, cel care-i saluta la plecare și care apoi închidea ușa. Făceam totul în vremea aceea, și pe deasupra făceam și vizite. Chiar dacă eram un grup mic, totuși apariția lui a cauzat tumult în orașul Suzhou. Pastorii tuturor denominațiunilor din oraș s-au întâlnit împreună cu directorul școlii și cu președintele universității timp de trei zile ca să vorbească despre noi. Tatăl meu nu mi-a zis niciodată nimic, alții mi-au spus însă, că ei l-au acuzat pe tatăl meu, spunând „Vezi ce băiat ai, ce probleme a cauzat în oraș”. Tatăl meu era foarte înțelept, am auzit că le-a răspuns cu cuvintele lui Gamaliel: „Nu vă atingeți de ei. Dacă este de la Domnul, vă atingeți de Domnul. Dacă este de la om, va dispărea de la sine”. Dar tatăl meu nu mi-a zis niciodată nimic. Mi-a dat libertate deplină.
Pe atunci eram încă la facultate, dar locuiam acasă. El m-a lăsat liber să fac ce voiam, nu mi-a pus niciodată întrebări. Desigur că încerca să afle cu cine mă adunam, dar în același timp mi-a dat libertate deplină. Deseori ajungeam târziu acasă, din vizitele pe care le făceam, dar nu mi-a zis niciodată nimic. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tatăl meu. Cred că după un an de la botezul meu, i-am spus tatălui meu că fusesem botezat prin scufundare. A fost rănit. Nu a fost rănit pentru că am fost botezat prin scufundare, ci pentru că nu am avut încredere în el. Mi-a zis „Dacă voiai să fii botezat prin scufundare, te-aș fi botezat eu”, conform învățăturii metodiste, cei care cereau să fie botezați prin scufundare puteau fi botezați. Însă el a fost rănit pentru că nu am avut încredere în el.
Ultimii doi ani de facultate au fost cei mai ocupați ani din viața mea. Nu prea aveam timp nici măcar să învăț. Când a venit perioada examenelor, am luat cărțile pe care nu le citisem deloc înainte, care însă erau groase și m-am rugat în timp ce citeam să pot citi exact răspunsurile la întrebările de la examen. Și desigur, în acei doi ani din facultate, s-au întâmplat minuni după minuni. Îmi aduc aminte că era un profesor care nu dădea niciodată teste intermediare, așa că nimeni nu se pregătea. Înainte de cursuri, primul lucru pe care îl făceam era să mă rog, și, într-o zi, în timp ce mă rugam, am simțit îndemnul să deschid cartea și am început să o răsfoiesc. Când a venit profesorul, ne-a dat un test, și toate întrebările se refereau la ceea ce citisem înainte. Așadar, frați și surori, ultimii doi ani de facultate au fost ani minunați. La început mama mea se îngrijora, zicând, „Tu niciodată nu citești, cum poți învăța, dacă nu citești niciodată?”, când însă a văzut că notele mele erau bune, nu a mai zis nimic. Să nu îmi urmați însă exemplul, pentru că îmi aduc aminte că am mai spus experiența mea și cineva a încercat să procedeze la fel, însă a eșuat lamentabil. Dar aceasta a fost îndurarea Domnului.
După ce am absolvit facultatea, fratele Watchman Nee m-a rugat să mă alătur lui. Pe atunci aveam numai 20 de ani. Mă simțeam nevrednic, simțeam că nu cunoșteam Biblia suficient de bine. De asemenea, pe atunci eram în Suzhou vreo șaptezeci de frați și surori, pe care îi iubeam și nu voiam să-i părăsesc. I-am zis Domului că vreau să-mi găsesc un servici acolo pentru a mă putea pregăti. Tatăl meu nu mi-a zis niciodată niciun cuvânt. Nu a vrut să mă ajute, mă urmărea doar. Frați și surori, uneori calea lui Dumnezeu este foarte înspăimântătoare. În timp ce așteptam, indecis, un frate tânăr dintre noi, liceean, pe care-l iubeam foarte mult a mers la râu să înoate după școală, înainte de a merge acasă în Nanking, și s-a înecat. Așa că eu am fost cel care trebuia să mă ocup de toate lucrurile până au venit părinții lui. În noaptea de după îngropare, nu am putut dormi. Pledam înaintea Domnului, zicându-i „Doamne, avem atât de puțini frați, de ce ai luat acest frate atât de tânăr?”. Nu puteam dormi. Știți ce mi-a zis Domnul? Domnul mi-a zis „Acest frate tânăr a murit pentru tine”. Nu înțelegeam. Apoi Domnul mi-a explicat „Dacă tu ai fi murit ca acest frate tânăr, ai mai fi putut să-mi slujești?” Atunci am înțeles. A doua zi, am vorbit cu tatăl meu. În casa noastră era foarte ciudat: cu toții îl respectam foarte mult pe tatăl nostru. Eram foarte apropiați de mama noastră, dar tatăl era cel respectat și când voiam să vorbim cu el, trebuia să anunțăm din timp. Așa că am aranjat să vorbesc cu tatăl meu, i-am spus întreaga poveste și știți ce mi-a zis? „Știam de mult timp că Domnul te-a chemat. Chiar dacă nu umbli cu mine, atât timp cât Îl slujești pe Domnul, este bine”. Am îngenuncheat amândoi, m-a încredințat Domnului și am plecat de acasă pentru prima dată.
Frați și surori, am spus aceste lucruri pentru tinerii de aici. Domnul se ocupă și de tineri. Cândva și eu am fost tânăr. Domnul s-a ocupat și de mine. Când El se ocupă de tine, ai face bine să asculți. Trebuie însă să mai adaug ceva. Am plecat de acasă și am mers în Shanghai, să mă alătur fratelui Nee. Am stat într-o cameră de sus în editură. Nimeni nu mă urmărea. Fratele Nee era bolnav majoritatea timpului, dar făcea în așa fel încât să ne întâlnim o dată pe săptămână și de obicei vorbeam puțin și apoi îmi dădea ceva cărți de citit – tot felul de cărți. Acest lucru m-a ajutat să am obiceiul de a citi tot felul de cărți. Cred că făcea asta intenționat. Pe vremea acea, în Shanghai doar fratele Nee și cu mine vorbeam, iar el era bolnav de multe ori. Nu-mi spunea niciodată când urma să vorbesc. Numai duminică dimineața la ora 7 îmi trimitea un bilețel pe care erau scrise două cuvinte. Când acestea erau „eu vin”, atunci el urma să vorbească, însă uneori erau „tu vorbești” și atunci eu trebuia să vorbesc în acea dimineață. Așa că eram ținut în acest fel în suspans, și trebuia să fiu pregătit de fiecare dată, pentru că nu știam când urma să vorbesc. Cred că a făcut asta intenționat, dar mi-a fost util, pentru că m-a ajutat să fie pregătit întotdeauna să vorbesc.
Însă, când mă uit înapoi, s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, eu eram doar un tânăr, în vârstă de 20 de ani, iar în fața mea erau vreo 200 de oameni, dintre care unii erau ca Peace Wong, sau sora Lee, care au fost folosiți mult de Domnul și care stăteau cu toții acolo, ascultându-l pe acest tânăr vorbind. Nu știu cum se simțeau ei și nu știu cum a reușit eu. Dar aceasta mi s-a întâmplat în primul an. După aceea, fratele Nee a început să mă trimită în alte locuri. Când oamenii îl rugau să meargă undeva și el nu putea, mă trimitea pe mine în locul lui.
Așadar, frați și surori, dacă sunteți tineri, să nu credeți că sunteți prea tineri și că nu puteți fi implicați în interesele Domnului. Dacă Domnul vă cheamă, dacă El se atinge de voi și voi Îl ascultați, pe măsură ce ascultați, El va începe să vă conducă pas cu pas.
În concluzie, inima mea este împovărată pentru tinerii noștrii. Nu sunteți prea tineri să fiți folosiți de Domnul. Singurul lucru este dacă sunteți gata să vă predați în întregime Domnului, să-I permiteți Lui să facă orice crede El că este potrivit pentru voi. Iar pentru cei mai în vârstă de aici, sper că ne vom ruga pentru tinerii noștrii, și nu doar ne vom ruga, ci-i vom și ajuta cât vom putea de mult în a-i încuraja, pentru că, așa cum am zis la început, ajungem în a doua noastră generație. Suntem aici de mai mult de 40 de ani, și cum vom putea merge mai departe dacă Domnul nu-i ridică pe tinerii noștrii? Fie ca Domnul să se atingă de fiecare de noi și să ne dea un început nou.
Doamne iubit, am vorbit ceea ce Tu mi-ai pus pe inimă, acum depinde de Tine. Dacă este de la Tine, atinge Tu inimile tinerilor și de asemenea, ale noastre ale tuturor, ca împreună să putem fi folosiți de Tine ca să pregătim a doua generație. Doamne, aceasta este mărturia Ta, care trebuie păstrată până la revenirea Ta. Așa că, Doamne, nu ne lăsa să ne relaxăm în vreun fel, ci vrem să vedem mărturia Ta mergând mai departe până vei reveni. Așa că ne dăm pe noi înșine Ție în această dimineață, atât cei mai în vârstă cât și cei tineri, și zicem, Doamne, continuă-Ți lucrarea în noi, ca mărturia Ta să rămână pe pământ atât timp cât trebuie. Îți cerem în Numele Tău. Amin.