Suntem în cele din urmă ceasuri ale acestei dispensațiuni. Acele ceasornicului se apropie de ora douăsprezece. Este ceasul întunecat al miezului nopții, dar cea mai întunecată oră este chiar înainte de zori.
Biserica alunecă rapid într-o stare de apostazie, din ce în ce mai departe de Dumnezeu.
Războiul a lăsat lumea în haos și Biserica paralizată.
Au fost eliberate forțe întunecate care produc un efect nociv atât asupra Bisericii cât și asupra lumii.
Ultimul conflict a lăsat în urmă niște probleme cărora Biserica trebuie să le facă față și care sunt la fel de dificil de rezolvat ca cele cu care se confruntă lumea.
Crucea lui Cristos este lumina care va ilumina întunericul de acum.
Avem nevoie de o revelație proaspătă a păcatului, pentru că am rătăcit de la calea dreaptă prin păcat și suntem recâștigați și restabiliți pentru Dumnezeu prin moartea lui Cristos de pe Cruce.
„Cristos … a suferit o dată pentru păcate … ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18).
Motivul pentru care mulți își pierd simțământul păcătoșeniei păcatului este că părăsesc realitatea morții ispășitoare a lui Cristos. Numai la Cruce vedem adâncimea și ticăloșia păcatului.
Calvarul este o revelație a urii omului față de autoritatea lui Dumnezeu – ură care s-a manifestat prin cea mai întunecată și neagră faptă comisă vreodată.
Ni se spune despre Cruce, că este „Piatra unghiulară a Credinței”; ce adevăr binecuvântat! Dar este la fel de adevărat că este criteriul după care se judecă inima omului. Ea descoperă adevăratul caracter al omului.
Biserica a pierdut din vedere Crucea și din acest motiv a pierdut din vedere urâțenia păcatului. S-a rătăcit, părăsind locul unde păcatul este văzut în lumina lui Dumnezeu și unde sufletul este condus să strige: „L-am răstignit pe Domnul meu”.
Ceea ce este uimitor astăzi este păcatul din Biserică. Ce îngrozitor este ca creștinii să păcătuiască și să nu fie mișcați de acest lucru!
Cei din poporul lui Dumnezeu păcătuiesc – păcătuiesc în inimă, păcătuiesc în gând, păcătuiesc la amvon, păcătuiesc în bănci – păcătuiesc în ciuda Calvarului și a tot ceea ce descoperă Biblia cu privire la oroarea și degradarea păcatului!
Copil al lui Dumnezeu! Întoarce-te la Calvar și ocupă locul păcătosului. Permite crucii să-ți topească împietrirea și să-ți facă lacrimile să curgă!
Înapoi la Cruce! Locul împăcării noastre cu Dumnezeu
Păcatul aduce despărțire.
Aceasta este o lege divină pe care trebuie să o cunoaștem, nu numai teoretic, ci și experimental, iar Crucea este singurul loc unde putem învăța bine această lecție.
Ascultați cuvintele lui Cristos, spuse pe când atârna pe lemnul Calvarului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15:34).
Aceasta nu este exprimarea Unuia care suferă numai moartea fizică, ci a Unuia care trece printr-o despărțire spirituală de Dumnezeu. Cristosul fără păcat nu a fost niciodată despărțit de Tatăl Lui. În toate veacurile nenumărate ale veșniciei, Ei au fost Una.
Această unitate binecuvântată a fost vizibilă pe tot parcursul vieții Lui pământești, fiind cea care L-a susținut și I-a permis să sufere împotrivirea păcătoșilor față de Sine.
Însă pe Cruce, Cristos a luat asupra Lui Însuși povara păcatului nostru și a intrat în întunericul îngrozitor al despărțirii pentru a ne împăca cu Dumnezeu.
Această despărțire spirituală pe care Cristos a îndurat-o în locul nostru constituie semnificația împăcării și ea face ca moartea lui Isus să fie unică.
În acel ceas întunecat, Cristos a fost lepădat PENTRU MINE. Oh! Copil al lui Dumnezeu, dacă uiți acest lucru, pierzi duhul care face din Cruce puterea lui Dumnezeu pentru mântuire!
Trebuie să ne întoarcem la acest aspect al morții lui Isus până când duhul lui ne ia în stăpânire și însăși principiul Calvarului devine înrădăcinat în viețile noastre.
Ce reticenți suntem să acceptăm că n-a fost nevoie să venim la Cruce numai pentru împăcare, pe când eram în păcat, ci și după ce am deveni creștini, avem nevoie de moartea ispășitoare a lui Isus pentru a ne împiedica să ne depărtăm de Dumnezeu.
Vorbim deseori despre „har” în termeni reci, teologici, dar intrând într-o relație personală cu moartea lui Isus, harul ne este revelat în toată frumusețea lui și suntem aprinși de o dragoste plină de pasiune pentru Cristos.
Înapoi la Cruce! Singura cale de a intra în unire cu Cristos.
„Părăsim Crucea când mergem mai departe și intrăm în unire cu Cristosul înviat?” este întrebarea pe care și-o pun mulți din poporul lui Dumnezeu. Iar când li se spune despre nevoia necurmată de a aplica moartea lui Cristos în viețile lor, răspund: „Dar eu sunt în Cristosul înviat! Avem nevoie de un Cristos înviat, nu de unul mort”. Mare parte din această înțelegere greșită provine din abordarea acestui adevăr binecuvântat la nivelul slovei și nu a duhului; „slova omoară, dar Duhul dă viața” (2 Corinteni 3:6).
Duhul lui Cristos este Duhul Calvarului. Moartea lui Cristos de pe Cruce a fost cea mai înaltă expresie a vieții lui Cristos, iar având părtășie cu viața Lui, duhul răstignirii lui Cristos devine principiul vieții tale.
Când a căutat o unire mai adâncă cu Domnul înviat, Pavel n-a părăsit Crucea, ci a văzut că pentru a avea o unire mai adâncă cu Cristosul cel viu, trebuie să se scufunde mai adânc în moartea Lui (vezi Filipeni 3:10).
Pentru a fi înviat împreună cu Cristos și a rămâne în El printr-o credință vie, trebuie să fii părtaș la moartea lui Cristos.
Condiția pentru o viață creștină triumfătoare este UNIREA CU CRISTOS.
Singurul mod de a învinge păcatul este trăind o viață în unire cu Isus Cristos.
Domnul nostru binecuvântat ne vorbește clar despre acest lucru în capitolul 15 al evangheliei lui Ioan, unde spune: „fără MINE nu puteți face nimic”. Una dintre primele lecții pe care trebuie să le învețe un credincios este dependența lui absolută de Domnul cu privire la toate. Învață cât de neajutorat este fără Cristos.
Mesajul lui Cristos adresat păcătosului este „Vino la Mine”; mesajul Lui pentru cel credincios este: „Rămâi în Mine”.
„Cine se lipește de Domnul este un singur duh” (1 Corinteni 6:17). Cum se întâmplă această unire?
A crede în Domnul Isus Cristos presupune a-ți arunca credința în Cristos. Credința se deplasează înspre Cristos și-și găsește locul de ancorare în Cristos Însuși. În acest fel credinciosul este adus într-o legătură vitală cu EL.
Citind din Cuvântul lui Dumnezeu, din cel de-al treilea capitol al evangheliei lui Ioan, vedem clar învățătura Domnului cu privire la regenerare sau naștere din nou.
Mai întâi ne este prezentată nevoia noastră de ea (vezi versetul 3); apoi care este natura ei – că este o natură sau naștere spirituală (vezi versetul 5 și 6); iar în versetele 14 și 15 vedem și calea într-acolo – crezând în Cristos; acel cuvânt „în” ar trebui tradus prin „înspre”. Versetul 14: „după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului”.
Înainte ca păcătosul să poată crede în Cristos, a fost nevoie de Calvar; Mântuitorul răstignit îi atrage pe toți oamenii la Sine. „Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii. Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.” (Ioan 12:32-33).
Dorința lui Satan este să-l îndepărteze pe credincios de Cruce și reușește de cele mai multe ori oferindu-i un imbold de a căuta o viață trăită în unire cu Domnul Înviat. Dar diavolul știe că nu este nicio unire reală separat și departe de Cruce, de aceea dă, în locul ei, experiențe contrafăcute.
La Romani 4, Pavel ne spune clar că pentru a fi făcut una cu Cristosul Înviat și a rămâne în El printr-o credință vie trebuie să fim părtași în moartea Lui. „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Cristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” (Romani 6:3).
Pe lângă aceasta, el mai spune că unirea mai profundă cu Cristos este posibilă numai având o experimentare mai profundă a crucii. „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui” (Filipeni 3:10). Trebuie să cunoaștem acest lucru, nu în teorie sau ca pe ceva sentimental, ci printr-o experiență concretă, iar rezultatul va fi o viață de putere, de victorie asupra păcatului, a lui Satan, a bolii, a morții și a lumii. Acest lucru este posibil numai întorcându-ne la Cruce.
A spune că nu avem nevoie de aplicarea necontenită a sângelui lui Cristos asupra vieții arată o cunoaștere superficială a semnificației morții Lui. Este un adevăr binecuvântat că sângele care a fost vărsat pe Cruce a câștigat pentru totdeauna ispășirea noastră completă, însă lucrarea morții lui Cristos nu se rezumă numai la aceasta. Este nevoie de o curățire continuă de păcat.
Un sfânt al lui Dumnezeu mi-a pus, la un moment dat, o întrebare surprinzătoare: „Când a fost ultima dată când ai petrecut un timp pentru a-ți mărturisit păcatul?” Am fost captivat de această întrebare și n-am putut răspunde. Am mers înaintea lui Dumnezeu cu ea și am descoperit că făcusem greșeala des întâlnită de a mă bizui pe faptul că sângele îmi curăță automat păcatul; în același timp, îmi pierdusem din vedere păcătoșenia. Pot să vă pun și vouă această întrebare? Când a fost ultima dată când ați petrecut un timp pentru a vă mărturisi păcatul? „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Unul din lucrurile care-L împiedică pe Dumnezeu să lucreze în noi este activitatea vieții naturale rele, care ne scoate necurmat din Duh și este responsabilă pentru eșecul nostru de a umbla în Duhul. Duhurile noastre sunt afectate încontinuu de această influență rea și oricât de mult am încerca, nu ni le putem controla pentru ca astfel să umblăm în liniște cu Dumnezeu. Această natură rea, nerăstignită, este, în același timp, materialul pe care Satan și duhurile lui rele se bazează și pe care pot să-l aprindă în flăcări, fiind astfel una dintre cauzele principale ale conflictului pe care-l avem cu puterile întunericului. Ea este „terenul” atacurilor lor necurmate.
Poate am învățat cum să le biruim prin aplicarea sângelui, dar atât timp cât există acest „teren”, se vor întoarce din nou și din nou în luptă.
Crucea este REMEDIUL. „Cei ce sunt ai lui Cristos şi-au răstignit carnea împreună cu afecțiunile şi poftele ei” (Galateni 5:24 trad.). Dar cum? Printr-o predare absolută a vieții naturale rele în moartea lui Cristos și printr-o atitudine necurmată de rămânere în Cristos, fiind astfel părtași ai beneficiilor morții Lui. Rezultatul va fi eliberarea de puterea păcatului și de natura rea pentru a putea umbla în înnoirea vieții.
Una dintre cele mai clare descrieri ale vieții în Duhul din întreaga Biblie se găsește la Romani 8; dar chiar la începutul acestui capitol găsim scrise următoarele cuvinte: „Legea Duhului vieții în Cristos Isus”. Nu există nicio altă posibilitate de a intra în viața spirituală decât prin unirea cu Cristos – o unire în moarte și în viață. Orice încercare de a obține viața spirituală în afara Crucii se sfârșește în eșec sau în ceva contrafăcut.
Duhul Sfânt este Duhul Crucii; Crucea este cea mai înaltă expresie a Duhului; Cristos s-a adus pe Sine ca jertfă lui Dumnezeu „prin Duhul cel veşnic” (Evrei 9:14).
Crucea lui Cristos și curățirea
Unul din marile pericole la care este expus sufletul care cunoaște unirea în moarte cu Cristos este ca acesta să nu vadă valoarea curățirii.
Curățirea are de-a face cu umblarea noastră cu Dumnezeu.
Păcatul nu este numai un principiu cârmuitor ci și o întinare.
Trebuie să ne fie clară temelia identificării cu Cristos în moarte, altfel, în ciuda faptului că apelăm necurmat la curățire, natura rea va continua să ne întineze sufletul. Unele suflete cunosc binecuvântarea curățirii, dar nu sunt capabili să o păstreze pentru că se bazează pe experiența lor și nu pe temelia divină a unirii în moarte și înviere cu Isus Cristos. Moartea lui Cristos este cea care face ca natura rea să-și înceteze activitatea. Când credinciosul rămâne prin credință în Cristos, moartea lui Cristos îl desparte de robia față de păcatul care-i era stăpân.
Se pune întrebare: „Dacă rămân în Cristos și mă socotesc cu adevărat mort față de păcat, mai este nevoie de curățire?” Da, pentru că aceasta este o atitudine a credinței pe care e posibil să n-o păstrezi. E posibil să cedezi naturii tale rele, din cauza lipsei de veghere și de aceea ai nevoie de curățire. Orice simțământ de întinare te va ține departe de prezența lui Dumnezeu. Nu este suficient să spui: „Rămân în moartea lui Cristos și din acest motiv sunt liber”.
Păcatul săvârșit trebuie mărturisit lui Dumnezeu și curățat prin aplicarea sângelui lui Cristos. Moartea lui Cristos a avut loc o dată pentru totdeauna, dar sângele este menit să fie aplicat necurmat.
Acest lucru este arătat printr-o imagine din Vechiul Testament, și anume imaginea vacii roșii (vezi Numer 19:2-22). Vaca era omorâtă, iar cenușa ei era păstrată pentru a fi folosită în cazuri de întinare. Era o singură jertfă de ispășire adusă pentru păcătos, dar aceasta necesita aplicarea „cenușii” ori de câte ori era nevoie. La fel este și cu jertfa lui Cristos.
Nimeni nu ajunge vreodată în locul în care să nu mai aibă nevoie să-și mărturisească păcatele și să revendice sângele pentru curățire.
Întinarea poate veni din afară dar și dinlăuntru. Contactul nostru cu lumea ne întinează. Întreaga atmosferă morală pe care o respirăm este contaminată.
Curățirea inimii și a vieții este esențială pentru pătășia și comuniunea cu Dumnezeu.
Vedem foarte clar acest lucru din Psalmul 24:3, 4: „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la Locul Lui cel Sfânt? Cel ce are mâinile curate şi inima pură, cel ce nu-şi dedă sufletul la deșertăciune şi nu jură ca să înşele” (trad.).
MÂINILE CURATE” se referă la lucrurile pe care le atingem.
La Numeri 19, citim că dacă un om „atingea” orice lucru mort, poate intenționat, din neglijență sau neintenționat, devenea numaidecât necurat din punct de vedere ceremonial și pierdea privilegiul închinătorului răscumpărat.
Această imagine vorbește despre ceva cu mult mai profund decât numai aspectul fizic. Arată înspre gelozia lui Dumnezeu cu privire la viețile celor din poporul Lui și descoperă cum pot sufletele să piardă comuniunea cu Dumnezeu atingând, prin gând sau faptă, ceea ce este păcătos.
Cine dintre noi poate spune că n-a atins niciodată ceva ce l-a întinat, conștient sau inconștient? De aceea este nevoie de o aplicare continuă a sângelui stropirii.
„O INIMĂ PURĂ” are legătură cu aceea fântână din care ies izvoarele vieții (vezi Proverbe 4:23 și Matei 15:18, 19).
Ne sunt date promisiuni nespus de mari și prețioase, „ca prin ele să putem deveni părtași ai naturii divine, scăpând de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:4).
Ne putem apropia de Dumnezeu numai în natura divină; această natură divină ar trebui să conducă și o poate face numai dacă cea veche este ținută prin credință pe Cruce.
Curățirea adusă de sânge nu se ocupă cu natura noastră rea, răstignirea se ocupă de ea; „știind aceasta, că omul nostru vechi a fost răstignit împreună cu El” (Romani 6:6 trad.); „cei ce sunt ai lui Cristos și-au răstignit carnea” (Galateni 5:24).
Dar curățirea îndepărtează orice întinare adusă de orice activitate a naturii rele, care întrerupe comuniunea și ne face imposibilă „apropierea” de Dumnezeu. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8).
„CEL CE NU-ȘI DEDĂ SUFLETUL LA DEȘERTĂCIUNE”. Sufletul este tronul dragostei de sine, a mândriei, „EUL” din noi, care vrea să fie văzut, cunoscut și auzit; în același timp și al mândriei religioase care spune: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt ca ceilalți oameni”. Mândria religioasă se strecoară și în cele mai spirituale suflete, ele fiind astfel întinate.
Ea se manifestă printr-o atitudine de izolare față de ceilalți, printr-un duh critic care caută să-i îndrepte pe alții și care-i judecă pe sfinți.
Dacă însă aceste suflete învață să umble în lumină, după cum El Însuși este în lumină, vor avea părtășie unii cu alții, adică cu toți sfinții, și sângele lui Isus Cristos îi va curăța de orice păcat.
„Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri” (1 Ioan 1:8); o atitudine de auto îndreptățire ne condamnă.
„Dacă ne mărturisim păcatele” este o recunoaștere a păcătoșeniei noastre înnăscute și a nevoii noastre de curățire.
Nimeni care trăiește conștient în prezența lui Dumnezeu nu va spune: „Nu am păcătuit”, ci atitudinea unui păcătos salvat înaintea Lui este: „Îmi mărturisesc păcatele”.
Așadar, credința în sânge este apelul, iar părtășia cu sfinții este consecința…
Înapoi la Cruce! Locul victoriei asupra lui Satan.
Când Isus Cristos a mers la Cruce, El n-a făcut numai ispășire pentru păcatele noastre, ci l-a învins și pe dușmanul nostru spiritual, pe Satan. Aceasta a fost o parte foarte importantă a lucrării lui Cristos de pe Calvar, pentru că omul nu era numai în robia păcatului dinlăuntru, ci și a lui Satan, în afară. Pierderea din vedere a acestui aspect al lucrării lui Isus Cristos, duce la o puternică slăbire a poziție creștinului în conflictul cu răul. Copilul lui Dumnezeu poate face față cu succes activității puterii satanice care este în lume astăzi numai fiind în victoria de pe Calvar.
Satan și-a aruncat forțele chiar în calea Bisericii, aflată în înaintarea ei către cer, întârziind astfel revenirea lui Cristos ca Împărat care să domnească pe pământ. Aceste forțe sunt spirituale și rele și pot fi combătute numai folosind arme spirituale.
Cineva poate întreba: „Cum poate întârzia diavolul revenirea lui Cristos?”
Ținând Biserica în înfrângere.
Când va veni Cristos, învingătorii vor domni împreună cu El peste pământ, dar înainte de asta ei vor fi trebuit să fii învățat să învingă și să domnească în duhul, acum și aici, prin unirea lor cu Isus Cristos.
Mulți dintre copiii lui Dumnezeu sunt așa de preocupați cu lucrurile pământești încât tărâmul spiritual le este în întregime străin.
Alții, care au o gândire mai spirituală, sunt învinși necurmat fiindcă sunt slab echipați pentru a face față în conflictul cu aceste puteri rele. Diavolul poate face necontenit incursiuni în lucrul lor, hărțuindu-i în munca lor, iar ei, neștiind care este sursa acestor atacuri, se supun lor și sunt astfel înfrânți. Dușmanul nu interferează numai în lucrarea lor, ci și viețile lor personale sunt obiectul urii lui malefice: necazuri în familie, diviziuni, neînțelegeri se succed unele după altele, până când este creată o atmosferă care devine o sursă de epuizare continuă pentru ei.
Fără îndoială că toți copiii lui Dumnezeu cunosc câte ceva din acestea în experiența lor.
Sunt aceste lucruri trimise în viețile noastre ca noi să ne supunem lor în mod pasiv? Sau ar trebui să le învingem?
Motivul pentru care nu le facem față este că nu recunoaștem care este adevărata cauză a acestor atacuri. L-am lăsat în afara atenției noastre, pe Satan, care este sursa tăcută și subtilă a necazurilor noastre. Dar când ochii noștrii sunt deschiși ca să-l detectăm pe dușman, ne dăm seama că suntem chemați la un război personal, spiritual, împotriva puterilor întunericului. În același timp primim o viziune mai largă și o interpretare divină cu privire la stăpânirile rele care se opun Bisericii și care conduc lumea. Înțelegem astfel că acestea sunt supranaturale și satanice și că fiecare copil a lui Dumnezeu trebuie să li se împotrivească fiind în unire cu Domnul cel înviat.
Dar cum poate copilul lui Dumnezeu să învingă pe diavol și pe oștirea lui?
Numai prin unirea în viață cu Isus Cristos și printr-o cunoaștere spirituală a Calvarului ca locul înfrângerii complete a lui Satan. Cât de atent a încercat dușmanul să ascundă acest lucru! Cât de subtil plănuiește să-l îndepărteze pe credincios de locul rușinii și înfrângerii lui!
Cât de lămurit ni se spune la Ioan 12:31, 32 că înălțarea lui Cristos este dărâmarea lui Satan: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii”. Înălțat – unde? Pe un tron? Nu! Pe o Cruce, după cum spune clar versetul 33: „Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară”.
La Coloseni 2:15 citim: „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor”, iar întreaga argumentație a lui Pavel din epistola către Coloseni duce la întrebarea: „De ce ar trebui să ne supunem puterii lor dacă Cristos a învins într-un mod așa de glorios?” De ce?
Moartea lui Cristos este înfrângerea completă a lui Satan și oștirilor lui, dar pentru a avea această victorie lucrată în noi, trebuie să ne întoarcem la Cruce și să învățăm să o mânuim împotriva puterilor întunericului, care lucrează neobosite pentru întronarea lui Satan în această lume.
Cât timp copilul lui Dumnezeu stă într-o poziție triumfătoare, aceste puteri sunt împiedicate în împlinirea dorinței lor.
Atunci când sfinții văd acest lucru, înțeleg că propriul lor conflict personal este numai o parte din războiul general care este în toi.
Diavolul se apropie de Waterloo-ul lui! Copil al lui Dumnezeu, îmbracă-te cu armura ta cerească: învață acum s-o porți.
Fii un veteran în armata Domnului și nu un recrut neexperimentat!
Cu siguranță că zilele în care simulam lupta s-au încheiat; un război adevărat este în desfășurare.
Dușmanii tăi sunt puternici, dar tu ești mai puternic în Domnul tău înviat.
Nu te teme de fețele lor, tu ai privit fața desfigurată a lui Isus! Și în curând, Ah! În curând, Îi vei vedea fața strălucind ca soarele atunci când va veni în slava Lui pentru a domni peste această sărmană lume confuză.