„Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup, căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine.” (1 Corinteni 10:16, 17)

Unul dintre cele mai semnificative lucruri pe care le-am observat după primul meu contact cu musulmanii din Africa a fost faptul că ei aveau părtășie cu păgânii, cu sălbaticii, cu cei care se închinau la altarele dedicate duhurilor rele, cu cei care trăiau în mizerie și în practici josnice. Un negustor, om de afaceri și oficial musulman, care a mers și el acolo ca misionar, nu le dădea celor cu care se întâlnea numai o mărturie cu privire la învățătura lor ci și părtășie. Le dădea haine și o masă gătită, adică mâncau împreună. Vă puteți imagina scena care se desfășura într-un mic sat african, oameni goi, cu tot felul de podoabe și semne scrijelite pe față, prin care arătau că erau locuința unui duh rău al unui anumit trib, fiind astfel legați de el, și care se strângeau, se așezau împreună în jurul unui vas mare de mâncare și începeau să frângă din pâinea mare și subțire, să ia din mâncare și să mănânce împreună? Aceasta este „koinonia”, aceasta înseamnă să fii părtaș, așa cum este practicat de musulmanii din Africa. Lucrul uimitor legat de aceasta este că probabil acesta este motivul pentru care la un convertit la creștinism sunt nouă convertiți la islamism în lume astăzi.

Cu toate acestea, în biserica timpurie, „koinonia” era o chestiune foarte practică: părtășia, împărtășirea, comuniunea era o chestiune foarte practică și era o caracteristică a acelor zile de început. Putem înțelege prețiosul sens al versetului 42 din Faptele Apostolilor 2, „Ei (adică cei convertiți) stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”, știind că în ziua Cincizecimii, mulți dintre cei trei mii care s-au convertit erau rabini, care și-au pierdut drepturile, și-au pierdut sursa de trai, casele și familiile, li s-a limitat accesul la mijloacele de trai și la părtășie. Cuvântul folosit în acest verset este comuniune, „koinonia”. Din acest cuvânt a apărut și termenul de comunicare sau de a comunica. Este un cuvânt folosit pentru a descrie orice fel de părtășie, dar pe care noi îl aplicăm Mesei care este înaintea noastră. Suntem strânși în această dimineață, în ziua Domnului pentru a avea comuniune.

Ceea ce vreau să vă spun astăzi este că dacă nu ați avut părtășie în timpul săptămânii care a trecut, n-o veți putea avea peste 15 minute. Părtășia nu este ceva ce poate fi pornită sau oprită ca un comutator electric. Mulți dintre cei care veți lua astăzi din pâine, o veți mânca și veți bea din rodul strugurelui, veți afirma că ați participat la un serviciu de împărtășire. Da! Dar puteți oare afirma cu onestitate, din adâncul inimilor voastre, că ați avut părtășie? Părtășie înseamnă a împărtășii, nu numai a primi. Dacă aceasta nu este nimic mai mult decât o poruncă, dacă nu este nimic mai mult decât ceva ce ți se dă și tu mănânci, atunci este doar o mesă protestantă. Unii ar putea chiar s-o considere așa. Ar putea să fie o ceremonie protestantă de o importanță mai mică. Dar aceasta nu este părtășie. Când iei din pâine, o ridici și o ții în mână, mărturisești că ai avut părtășie până în acel moment, că ai părtășie atunci și că dorești să continui să ai părtășie și după aceea. Ceea ce vreau să spune este că dacă părtășia ta începe atunci când începe serviciul de împărtășire, atunci aceasta nu este părtășia de care vorbește Scriptura. 

Părtășie este, bineînțeles, pe trei nivele.

În primul rând, ea trebuie să fie cu Dumnezeu și este lucrarea supranaturală a Duhului lui Dumnezeu, care ne scoate din moartea noastră, din înstrăinarea, îndepărtarea și dușmănia noastră și ne unește în Isus Cristos, cu Sine Însuși. Am fost născuți din Dumnezeu, născuți din Duhul lui Dumnezeu, am fost făcuți părtași ai naturii Lui, ai vieții Lui, și am fost aduși în această părtășie cu Dumnezeu prin nașterea din nou. Și mărturia Duhului lui Dumnezeu față de inima ta este modul în care ști că ai o parte în lucrarea lui Cristos. Mărturia Cuvântului ți-a vorbit cum, dar dragul meu, dacă în viața ta creștină nu ai decât ceea ce ai dedus printr-un proces mental din Cuvânt, atunci e posibil să fi împărtășit cuvântul cu învățătorul, dar nu și viața cu sursa vieții. Prin nașterea din nou ești născut din Dumnezeu, iar mărturia că ți s-a făcut parte în roada morții lui Cristos este arătată prin mărturia Duhului lui Dumnezeu în momentul primirii credinței. Știi că ești născut din Dumnezeu nu pentru că presupui acest lucru, nici pentru că l-ai dedus ci pentru că ai experimentat aceea primire a vieții, acea invazie a vieții care te face să știi că ai trecut din moarte la viață. În călătoria creștină, împărtășirea începe în momentul nașterii din nou, când El îți spune Ție că-I aparții Lui.

Și tu I-ai spus că vrei să fii al Lui, I-ai spus în pocăință că renunți la orice alt Dumnezeu în afara Lui, la orice alte speranțe în afara morții Lui și că-L primești pe El. Astfel, într-un anumit sens, îți împărtășești păcatul și pe tine însuți cu El, dar întrebarea este dacă El ți s-a împărtășit ție. Ai primit mărturia Duhului că ai trecut de la moarte la viață? Cunoști prin aceea cunoaștere lăuntrică, sau este doar o simplă presupunere, ceva ce ai concluzionat pentru că ai construit acest sistem de gândire pornind de la niște versete din Cuvântul lui Dumnezeu. Ai părtășia care a început atunci când ai fost născut din Dumnezeu? 

Este și un al doilea nivel al părtășiei, și anume, experimentarea lucrării curățitoare a Duhului lui Dumnezeu prin Cuvânt. „Pe orice mlădiţă care este în Mine şi … care aduce rod, o curăţeşte” (Ioan 15:2). Când Dumnezeu începe să-ți împărtășească gândul Lui și-ți spune, „Nu vreau această atitudine, nu vreau să acționezi așa”; și Își împărtășește cu tine dragostea Lui disciplinatoare, voia Lui și scopul Lui, iar tu răspunzi spunând, „Da, Doamne, dacă Tu nu vrei acest lucru, nu-l vreau nici eu, dacă Tu nu ești în acest lucru, nu sunt nici eu, dacă Tu nu poți avea acest lucru, nici eu nu pot”. Aceasta este părtășie, este părtășia disciplinării. Ai experimentat-o? A vorbit Duhul lui Dumnezeu inimii tale, în disciplinarea harului Lui?

Mai este un nivelul și mai intim al părtășiei decât învățătura și disciplinarea Lui. Însă condiția fără de care nu se poate este disciplinarea. Nu vei intra în cea mai intimă părtășie până când nu treci prin această perioadă de disciplinare și te supui ei ori de câte ori Dumnezeu vrea să o aducă din nou. Și sunt încredințat că niciodată nu vom depăși nevoia de disciplină. O experimentăm necontenit din mâna Lui iubitoare. Dar este o experiență în Cuvântul lui Dumnezeu asupra căreia am insistat ca grup. Este numită viața mai profundă, sau dacă vreți, plinătatea cu Duhul Sfânt; viața umplută de Duhul, viața sub ungere, viața înzestrată. Nu vreau să mă contrazic cu nimeni asupra termenilor, dar aș vrea să spun că dincolo de a ști că ai fost născut din Dumnezeu și că ai experimentat disciplinarea care vine din Cuvântul Lui prin Duhul Lui, există o experimentare a plinătății lui Dumnezeu. Am cunoscut personal ceea ce scrie în cel de-al treilea capitol din Efeseni, în acel pasaj minunat, „aşa încât Cristos să locuiască” – diferența dintre a închiria o cameră și a deține casa – „să locuiască în inimile voastre prin credinţă”, ca să puteți cunoaște plinătatea lui Dumnezeu, „ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:17-19). Așa cum există o criză în căsătorie, la fel există o criză a umplerii cu plinătatea lui Dumnezeu (și nimeni nu poate ajunge în această relație fără ea). Multe familii care au început într-un mod foarte fericit când mirele și mireasa s-au sărutat în prezența unor invitați fericiți, au devenit, în lunile și anii care au urmat, locul unei mari suferințe și nefericiri. Deseori descoperim că dorințele și planurile cele mai fericite sunt deturnate și eșuează din lipsa părtășiei. Poate nu au vorbit, poate nu și-au împărtășit lucrurile. Pentru a avea un cămin fericit e nevoie de foarte multe discuții, de deschidere, de împărtășire. La fel este cu Tatăl, e nevoie de multe ocazii în care să exprimi ce este în inima ta. Este nevoie de timp petrecut în laudă, în așteptare, în închinare, în descoperire. Este imperativ să petrecem acest timp.

Ai petrecut un timp singur cu Domnul săptămâna aceasta? L-ai auzit vorbindu-ți? Ai avut părtășie cu El?

Mai este un fel de părtășie despre care voi vorbi doar în trecere, și anume părtășia cu alții. Există unii cu care Duhul lui Dumnezeu te-a unit în părtășe și cu care vorbești despre lucrurile Domnului? De multe ori nu experimentăm decât ceva mai puțin. Am mai relatat și cu alte ocazii o experiență pe care am avut-o pe când eram în Little Falls, Minnesota. În prima duminică după ce am fost instalat ca pastor acolo, unul dintre diaconi m-a întrebat dacă vreau să merg în vizită la ei acasă, unde urmau să petreacă un timp de părtășie după serviciul de dimineață. Părtășie? Împărtășire? Comuniune? Cu siguranță, eram încântat să merg. Am ajuns la casa respectivă și intrând am simțit miros de cafea, cum nu poți simți în altă parte decât în Minnesota, am văzut masa încărcată cu prăjituri și m-am gândit, Părtășie? Păi, presupun că trebuie să și mâncăm”. Ne-am așezat așadar la masă și a început o discuție despre cum arătau oamenii din adunare și despre alte subiecte. Simțeam de parcă aș fi vrut să introduc ceva religios în conversație, poate să strig un „Ura pentru Isus”, pentru că din orice puncte de vedere puteam fi niște comercianți stând de vorbă într-un restaurant frumos după ce au luat prânzul împreună. Însă acolo erau prezenți diaconi și alți oameni din biserică care ziceau că au părtășie. Cu următoarea ocazie m-au invitat din nou, și am fost îndurerat, deoarece concepția mea cu privire la ce ar trebui să fie părtășia era cu totul alta. Noi trebuia să fim acolo ca să avem părtășie cu privire la El, să vorbim despre El, să-L împărtășim pe El, ce ne-a arătat, ce a făcut, ce a spus, ce ne-a adus, cine este El. Părtășia noastră trebuie să fie în Domnul Isus Cristos, nu doar în compatibilitatea pe care o avem unii cu alții, nu doar în faptul că ne place compania celorlalți și ne place să fim în casele celorlalți. Nu! Cred că părtășia care ar trebui să existe în biserică, între credincioși, este aceea în care inima se apropie de inimă și împărtășește ce este acolo. Le este greu oamenilor să înceapă să vorbească despre Domnul în prezența ta? Le este dificil să înceapă să se deschidă cu privire la foamea din inimile lor și la nevoile lor spirituale? Este ceva la tine care te face să cauți să păstrezi conversațiile pe un nivel superficial, într-un ton mai ușuratic? Nu vrei cu adevărat să confrunți ceea ce este în inima ta? Cunoști ce înseamnă să ai părtășie spirituală cu un grup? Ști ce este aceasta? M-am întrebat de multe ori de ce este atât de de dificil în unele biserici evanghelice, fundamentaliste să existe acele grupuri despre care am vorbit eu de atâția ani? Mă întreb dacă motivul nu este teama noastră de a ne împărtăși temerile, eșecurile și tânjirile cele mai profunde? Ai experimentat părtășia? Există cineva, undeva, cu care poți avea părtășie? Să împărtășești din lucrurile Domnului? Oh, trebuie să poftești după aceasta! Și nu trebuie numai s-o dorești ci s-o și dai altora. Ai avut părtășie cu El? Părtășie dulce, apropiată în închinare, laudă și adorare? Ai avut părtășie cu alții în vreun fel, în slujire? Cum stau lucrurile cu biserica, așa cum o vedem astăzi? Avem părtășie în întâlnirile noastre?

Sunt convins că cei care ați venit astăzi aici, când peste câteva momente va trece pâinea prin fața voastră, veți face unul din următoarele trei lucruri. Va trebui s-o lăsați să treacă pe lângă voi, spunând, „Nu am deloc părtășie cu Dumnezeu și cu poporul Lui, iar a lua acum, până când nu rezolv aceste lucruri ar însemna să iau într-un mod nevrednic”. Aceasta este ceea vrea să spună Scriptura când ne îndeamnă să ne judecăm singuri (1 Corinteni 11:31). Pentru că atunci când iei bucata de pâine, o parte din pâinea mai mare, tu mărturisești că ești parte dintr-un trup, ești un mădular al unui trup, ai fost adus în acest trup și-l iubești, ești interesat de el, ești preocupat de bunăstarea lui și dorești părtășia cu trupul”. E posibil să fie nevoie să fii onest cu inima ta și să lași pâinea să treacă pe lângă tine, spunând, „Nu! Nu e cazul să iau acum. Sunt unii în trup pe care îi disprețuiesc, sunt unii în trup pe care pur și simplu nu-i pot suporta”. Este cu mult mai bine pentru tine să procedezi așa decât să-ți compromiți inima.

Dar este ceva infinit mai bine decât asta. Dacă duhul tău este într-atât de încăpățânat încât nu ești pregătit să faci acest al doilea lucru, atunci cred că e corect să te avertizez și să insist să faci primul lucru, dar te implor să-l faci pe al doilea. Și acesta este să te frângi, să te frângi în întregime înaintea Domnului și să realizezi că fiecare care ia din pâine, spune, „În mine, adică în carnea mea, nu este nimic bun. Am venit în întregime falimentar, ca să stau la piciorul crucii, nu am adus nimic, decât o lume de vinovăție, un munte de nelegiuire, nu-i dau nimic lui Isus Cristos decât starea mea săracă și pierdută și nimeni nu a venit vreodată la Cristos într-o stare mai rea decât am venit eu”. De aceea, când iei din pâine, spui asemeni lui Pavel, „eu sunt cel dintâi dintre păcătoși (1 Timotei 1:15). Nimic nu putea face ispășire pentru păcatul meu decât Isus Cristos pe cruce”. Și dacă privești în jur, în adunare, vei vedea că fiecare care ține câte o bucată de pâine le spune celorlalți care țin alte bucăți de pâine, „Nu am adus nimic Fiului lui Dumnezeu decât faliment, goliciune, păcat, necurăție, nevrednicie și condamnare”. Asta spui atunci când ții în mână mica bucată de pâine. 

Dar mai spui ceva atunci când ții acea pâine, și anume, „Dar m-am pocăit de păcatul meu, îl urăsc, îl detest, îl disprețuiesc. Inima îmi strigă mai mult decât orice ca să fiu liber de murdăria lui, de stăpânirea lui, de puterea lui”. Asta spui când ții aceea mică bucată de pâine. Depui o mărturie cu privire la zdrobirea duhului tău, la pocăința inimii tale, la faptul că ți-e scârbă de tine și că fiecare eșec este sursa unei noi dureri.

Mai mult, când ții acea mică bucată de pâine, spui că „Știu că în mine, adică în carnea mea, nu este nimic bun. Oricât am înercat și oricât am căutat, nu am putut să mă ridic singur. De aceea recunosc că nu în mine este puterea de a fi tot ce Isus Cristos mă vrea să fiu, ci în faptul că țin această pâine. Îmi dau seama că atunci când El a murit, nu a murit numai pentru mine, ci eu am murit cu El”. Aceasta spui atunci când ții pâinea.

Și atunci când o mănânci, spui, „Îl rog pe El, bobul de grâu care a fost atât de curat, de nepătat, fără păcat, măcinat sub lege și peste care a trecut focul condamnării lui Dumnezeu să devină Viața vieții mele”. Și când mănânci din pâine, spui că „Știu că numai Isus Cristos este suficient pentru mine, numai El este suficient, numai El poate trăi, numai El poate umbla, numai El poate rămâne și sta în picioare, nu am nimic în mine însumi”. Iar acum ești în mijlocul unor oameni care spun la rândul lor, „Nu am adus nimic decât faliment, deplină nevrednicie, nu-i dau nimic decât condamnare, m-am pocăit de păcatul meu, mi-e scârbă de orice tărie proprie și singura mea încredere este că Cel pe care-L arată pâinea pe care o mănânc va trăi Viața Lui în mine; și pe măsură ce pâinea aceasta devine carne din carnea mea, îi cer Cristosului înviat să devină Viața vieții mele”.

Aceasta este părtășia! Ce împărtășim noi? Împărtășim starea noastră pierdută. Cu toții am intrat prin aceeași ușă. Nu există vreo intrare mai elevată în har. Ce împărtășim? Ne împărtășim pocăința. Ce împărtășim? Ne împărtășim starea neajutorată. Ce împărtășim? Împărtășim un Domn minunat care i-a iubit pe cei nevrednici și necurați, a iubit eșecurile, a iubit oamenii care nu aveau nimic ce să-i dea și i-a iubit într-atât încât a fost gata să moară în locul lor și pentru ei. Și i-a iubit într-atât încât nu a fost numai gata să moară pentru ei ci și să coboare și să trăiască în ei. Când mâncăm din pâine și bem din vin depunem mărturie cu privire la un astfel de Domn minunat.

Ai tu o parte astăzi? Ai tu o parte în El? Să ne plecăm capetele și să ne rugăm.

Tatăl nostru, ne-am strâns astăzi, niște bărbați și femei meniți veșniciei. Suntem mai aproape de acele porți decât am fost vreodată și este posibil ca pentru unii aceasta să fie ultima ocazie când vor sta vreodată la masa Domnului. E posibil ca aceștia să nu fie cei mai în vârstă dintre noi. Tu știi, zilele noastre sunt în mâinile Tale. Dar, iată-ne acum, bucurându-ne de acest privilegiu. Pentru unii este numai o rutină și fac acest lucru numai pentru că asta se așteaptă de la ei. Oh, Tată al Domnului Isus, fie ceea ce facem astăzi comuniune, părtășie, împărtășire cu Tine, unii cu alții, cu biserica în întregimea ei, o mărturie a harului Tău măreț și a iubirii Tale. Slujește-ne după cum și noi Îți slujim Ție și Îți vom sluji în mulțumire, în mărturisire, în frângere. Îți vom sluji prin credința cu care primim și luăm din mâna Ta întinsă dragostea, iertarea, curățirea, grațierea și izbăvirea pe care Tu ni le vei da. O Tată, fă ca aceasta să fie cu adevărat părtășie!

Cu capetele plecate și cu ochii închiși, sunteți gata să treceți pâinea unul de la altul, să aveți comuniune, părtășie? Sunteți gata să veniți pe acest teren la Masa Domnului? Pune sigiliul Tău, Tată, de dragul lui Isus, Amin.