Un nor subțire de fum se ridica deasupra unui punct de cealaltă parte a văii elvețiene. Zi după zi, l-am văzut acolo, fără să dea semne că ar crește sau că s-ar micșora. În cele din urmă am întrebat ce era.
„Este un copac”, mi s-a răspuns. „Un tăietor de lemne a aprins un foc sub el în urmă cu o săptămână ca să-și pregătească ceva de mâncare și arde mocnit de atunci”.
„Nu se va răspândi focul?”
„Nu, nu este flacără și de aceea nu se poate răspândi”, a fost răspunsul.
Copacul era îmbibat cu apă, din cauza ceții și fiind plin de sevă, așa că a continuat să ardă mocnit, fără să se întâmple nimic. Când am plecat, după câteva zile, fumega în continuare. „Nu este flacără și de aceea nu se poate răspândi”. Aceste cuvinte mi-au răsunat des în urechi de atunci.
Dumnezeu să le trimită să răsune și în alte urechi! Dacă inimile din Anglia în care Focul lui Dumnezeu arde mocnit astăzi ar fi cuprinse de flăcări, nu după mult timp, strălucirea lor ar fi văzută în această lume săracă, întunecată și rece. Pentru Dumnezeu care „așa a iubit-o”, lumea aceasta este atât de rece și întunecată, încât nimic în afara dragostei nu va satisface tânjirea Lui! În cel mai bun caz, sistemele religioase false sunt încă înghețate în formalism și frici înrobitoare. Sunt răcite din nou și din nou prin ceremonii fără sens, superstiții prostești și o moralitate fadă, lipsită de puterea care ar putea-o face lucrătoare.
Oh, ce uriașă este nevoia! Ce ar putea s-o adreseze? Parcă zilele ne scapă printre degete și oportunitățile pe care ni le oferă în curând nu vor mai fi! Cât de repede trec lunile pe care le mai avem încă de trăit, chiar și pentru cei mai tineri dintre noi! Ce simte Cristos despre lunile neprețuite care trec fără să se întâmple nimic în jurul locului unde am fost așezați, la fel ca în cazul copacului elvețian despre care am vorbit? Așa este oare – nu se întâmplă nimic? Nu este flacără și de aceea nu se poate răspândi. Oh, viețile care ard mocnit și posibilitățile lor! Într-un fel, sunt într-o stare mai de plâns decât sufletele neaprinse din jur: pentru că cele mai dureroase cuvinte pe care le poate rosti sau scrie cineva sunt – „ar fi putut fi”.
În primul rând, problema nu este de a face mai mult, ci de a fi mai mult. Dacă acel copac elvețian s-ar fi dat încă câteva clipe pradă focului care era aprins în el, rezultatul exterior ar fi fost foarte diferit. Flacăra trebuie să se răspândească, dar copacul nu voia să renunțe la sine. Seva puternică dinăuntru a luptat: copacul s-a păstrat cu grijă și și-a salvat viața. A urmat toamna cu furtunile ei și îndrăznesc să cred că copacul este și astăzi în picioare, în siguranță.
Furtunile tomnatice vin și peste lumea aceasta, iar posibilitățile de a răspândi focul în jurul nostru sunt zi de zi din ce în ce mai mici. Dacă ne salvăm viețile pentru noi înșine, ne salvăm banii ca să-i cheltuim pentru plăcerile noastre, ne salvăm timpul pentru scopurile și interesele noastre, ne salvăm familiile ca să nu suferim durerea despărțirii – putem face lucrul acesta. Dar să nu uităm că „cel ce-și salvează viața o va pierde”, iar când Cristos va veni, tot ce a salvat se va dovedi a fi o pierdere fatală.
Să ne dăm pe noi înșine Lui pentru această lume a Lui – în întregime, cu totul, până în profunzimea ființelor noastre, să ne dăm banii, timpul, influența, chiar familia – dacă El ne cheamă la asta – totul ca un combustibil pentru focul Lui. Dar să-I dăm mai întâi adâncul inimilor noastre. „Dar s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu”: aceasta a fost de la început și continuă să fie ordinea lui Dumnezeu. Unde se va sfârși influența celor care se dau pe ei înșiși lui Dumnezeu? Cine poate să spună – poate fi ca o flacără, care odată aprinsă, mătură totul în cale.
Permiteți-mi să vă spune o mărturie personală. Este legată de acest subiect. Cu ani în urmă eram ocupată în lucrarea din Londra. Toate mergeau crescând, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, și nu mă gândeam la nimic altceva decât să-mi petrec viața acolo. Subiectul misiunilor mi se părea neinteresant și în afara orizontului meu.
Dar aveam două prietene, împreună cu care lucram adeseori, care aveau amândouă în inimi nevoia lumii întunecate. Nu-mi aduc aminte să-mi fi spus ceva personal despre aceasta, dar o putem simți în ele. Erau aprinse în întregime și după un timp, deși nu mi s-a trezit interesul cu privire la acest subiect, am început să văd că aveau o părtășie cu Isus despre care eu nu știam nimic. Îl iubeam pe Isus și nu voiam să rămân afară în frig, în această privință, de aceea m-am rugat – „Doamne, dă-mi această părtășie cu Tine, cu privire la neamuri, pe care ai dat-o acestor două persoane”.
Nu după multe săptămâni a început să vină – o dragoste ciudată, plină de dorință arzătoare, cu privire la cei care erau „în țara umbrei morții” – un simțământ că Isus mi-ar putea vorbi legat de ei și că eu I-aș putea vorbi Lui – că o mare barieră dintre El și mine a fost sfărâmată și măturată din cale. Pe vremea aceea nu mă gândeam să părăsesc Anglia și nici măcar să încerc să-i impulsionez pe alții de acolo, dar nu după mult timp, după nici optsprezece luni, Dumnezeu mi-a deschis o cale în întuneric și Îi voi mulțumi în toată veșnicia pentru flacăra tăcută din inimile celor două prietene și pentru efectul pe care l-a avut asupra mea. Niciuneia dintre ele nu i s-a deschis calea ca să lucreze peste hotare, dar va veni lumina zilei când El le va arăta ce au făcut aprinzând alte suflete.