MESAJE CREȘTINE

Păduricea era cuprinsă de zorii zilei. Dinspre răsărit, în spatele unui povârniș abrupt, se înălța soarele inundând totul cu lumina lui și dând naștere la bălți strălucitoare printre copaci. Brusc, dintr-un colț întunecat plin de tulpini maro purpurii și muschi roșcat a strălucit o frumoasă stea aurie. Era doar o păpădie, și pe deasupra pe jumătate veștejită – dar era cu toată fața îndreptată înspre soare, strângând în inima ei toate slava pe care o putea strânge. Strălucea atât de puternic încât roua care încă o acoperea îi făcea o aureolă perfectă în jurul capului. Stând acolo, părea că vorbește despre posibilitatea de a ne trăi viețile în cel mai bun mod posibil.

Pentru că, dacă Soarele Dreptății a răsărit peste inimile noastre, în jurul nostru se întinde un ocean de har, de dragoste și de putere, un ocean față de care toată lumina pământească este numai o picătură. Acesta este gata să ne transfigureze, în același fel în care soarele a transfigurat păpădia, însă cu aceași condiție – să ne întoarcem în întregime cu fața către Dumnezeu.

Vieți încinse, focalizate, concentrate pe un singur țel – Cristos – acestea sunt viețile pe care Dumnezeu poate concentra binecuvântarea. Acest „totul pentru tot” decurge dintr-o lege la fel de neschimbătoare ca orice lege care guvernează universul material.

Vedem acest principiu zugrăvit în dezvoltarea științifică: telefonul și undele în domeniul sunetului, folosirea radiaților și a razelor ultraviolete în domeniul luminii. Toate acestea funcționează prin focalizarea unor curenți și unde care nu ne folosesc la nimic atât timp cât sunt dispersați. În orice ramură de studiu și în orice meșteșug tendința din zilele noastre este specializarea – concentrarea asupra unui singur punct și urmărirea lui până la capăt.

Satan cunoaște bine puterea concentrării; când este posibil ca un suflet să ajungă sub influența hotărârii, „dar fac un singur lucru”, își va folosi toată energia să aducă în cale interese secundare care să fărâmițeze acea intensitate crescândă.

Aceste interese ne înconjoară din toate părțile. Nu a fost niciodată mai ușor să trăiești deodată în mai multe lumi inofensive – artă, muzică, științe sociale, jocuri, mașini, urmărirea unei cariere și altele. Și astfel, riscăm să rătăcim printre ele, „binele” ascunzând „excelentul” mult mai bine decât ar face-o lucrurile evident ușuratice care sunt însoțite de durerea surdă provocată de goliciunea lor.

Este simplu să ne dăm seama dacă viețile noastre sunt focalizate, și dacă da, care este punctul lor focal. Unde se opresc prima dată gândurile noastre după ce ne trezim dimineața? Unde se întorc când scăpăm de presiunea din timpul zilei? Oare nu este acest test lămuritor? Atunci îndrăznește și supune-te acestui test înaintea lui Dumnezeu – până la urmă aceasta este cea mai scurtă cale. Îndrăznește să-ți expui complet viața și ființa înaintea Lui și roagă-L să-ți arate dacă este sau nu în întregime focalizată pe Cristos și pe slava Lui. Îndrăznește să te confrunți cu realitatea că o viață aparent bună și folositoare, dar nefocalizată își va rata scopul.

Ce înseamnă această focalizare? Aprofundând acest subiect vei descoperi că înseamnă două lucruri – strângând laolaltă tot ce poate fi strâns și renunțând la orice altceva. Modul în care funcționează o lentilă (de microscop, telescop sau cameră de fotografiat) îți va arăta acest lucru, la fel cum o vor face lentilele propriilor tăi ochi, în camera în care stai acum. Privește la rama ferestrei și vei vedea că tot ce este dincolo de ele este numai o umbră; privește în depărtare, și ramele ferestrei vor deveni doar o fantomă. Trebuie să alegi asupra cărui lucru să-ți ațintești privirea și la care să renunți.

Suntem gata să fie lucrată o separare în toate aspectele vieților noastre, la fel despărțirea ce a avut loc cu mulți ani în urmă la cucerirea Ierihonlui, între lucrurile care au putut trece prin focul consacrării, ajungând în „visteria Domnului” și cele care, neputând „trece testul focului” au trebuit distruse? Vom îndrăzni să renunțăm la toate scopurile, toate ambițiile, toate dorințele și toate țelurile dacă nu vor putea fi adunate cu ușurință și claritate în concentrarea acelui „singur lucru pe care-l fac”?

Dar nu va face această focalizare viața îngustă? Într-un sens o va face – la fel cum o cărare de munte devine tot mai îngustă, deoarece cu cât urcăm mai sus, locul în care punem piciorul devine tot mai important. Însă, cu cât calea devine mai îngustă, priveliștea se deschide tot mai mult și aerul devine tot mai curat și mai clar. Este atât de îngustă pe cât a fost viața lui Cristos, aceasta este ținta noastră; îngustă în ce privește căutarea intereselor eului, largă precum este dragostea lui Dumnezeu față de toți cei din jur. Așadar, avem de ce să ne temem?

Îngustându-se și focalizându-se, canalul va fi pregătit pentru puterea lui Dumnezeu – la fel cum pârâul sugrumat de stânci țâșnește într-un izvor; la fel cum lupa strânge razele într-o intensitate care aprinde focul. Merită oare să-i permitem lui Dumnezeu să vadă ce poate face cu viețile noastre atunci când pentru noi „a trăi este Cristos”?

Cum se realizează focalizarea în lumea opticii? Nu privind la lucrurile la care trebuie renunțat ci la acel punct care este ținta.

Întoarce-ți pe deplin ochii sufletului înspre Cristos, privește din nou și din nou la El și o întunecime ciudată va acoperi tot ce nu este din El, iar „atracția” divină care-i formează pe sfinții lui Dumnezeu, chiar și în secolul 20, te va cuprinde și pe tine. Pentru că „El este vrednic” să aibă tot ce poate fi avut în inima pentru câștigarea căreia a murit.

Oare nu are fiecare inimă o pasiune și un vis
Un însoțitor întruna dulce,
O rază argintie în cerurile cele mai triste,
O bucurie de-o clipă, prea frumoasă și trecătoare,
Un toiag și o ancoră, chiar fragile,
Și o față pe care ar vedea-o întruna cu bucurie?

Dar ce am eu? Un torent nesfârșit de dragoste,
Extaz, glorie și seninătate,
O viață care e o eternă cântare,
Toate, O Preaiubitule, în Tine.
Tersteegen