Îţi încredinţez această poruncă, copilul meu Timotei, după profeţiile făcute mai înainte despre tine, ca prin ele să te lupţi lupta cea bună. 1 Timotei 1:18 GBV
Să ne rugăm
Iubite Doamne, continuând să stăm în prezența Ta, vrem să ne îndepărtăm încălțările pentru că suntem robii Tăi. Doamne, ce vrei să ne spui? Vorbește, robii Tăi ascultă. În Numele Tău ne rugăm. Amin.
Frați și surori, aș vrea să fac ceva diferit acum. Nu voi predica. Vreau să port cu voi o conversație de la inimă la inimă. Inima mea este deschisă față de voi. Dacă inimile voastre sunt deschise sau nu, eu nu știu, dar Dumnezeu știe. Însă, cred că este timpul să avem o conversație, într-adevăr, de la inimă la inimă. Cu aproximativ două săptămâni în urmă, pe când meditam înaintea Domnului, cuvântul poruncă a venit pe inima mea. Știm că după ce a fost eliberat din prizonieratul roman, Pavel a pornit într-o călătorie, având ca scop revizitarea locurilor în care lucrase înainte. De asemenea a vrut să viziteze și niște zone noi. Într-un anumit sens, se grăbea. Astfel că, atunci când a părăsit Efesul, l-a lăsat în urmă pe Timotei. Pentru că lucrarea nu era încheiată încă, nu era terminată încă, i-a dat niște porunci lui Timotei. Acest cuvânt, poruncă, mi-a atins inima.
Când Dumnezeu a creat omul, i-a dat acestuia o poruncă. Chiar dacă pregătise totul în grădina Edenului, totuși Dumnezeu n-a vrut ca omul să stea degeaba, de aceea i-a dat o însărcinare. Citind Geneza 2:18, vedem că porunca dată omului era să lucreze și să păzească grădina. Omul trebuia să lucreze pământul, să-l facă mai productiv și, de asemenea, trebuia să păzească grădina, pentru că aceasta nu avea zid, iar afară erau vrăjmași. Așa că Dumnezeu i-a încredințat omului această sarcină: să lucreze și să păzească grădina. Din nefericire, omul a dat greș în ceea ce i-a fost încredințat.
După aceea Îl vedem pe Dumnezeu chemându-l pe Avraam. Dumnezeu i-a dat acestuia o poruncă. Acest lucru a fost consemnat în Faptele Apostolilor 7:1 și în Geneza 12:1. Dumnezeu i-a poruncit să-și părăsească țara natală, neamul lui, și să plece în locul în care Dumnezeu urma să-l conducă. Aceasta a fost porunca dată lui Avraam. Cunoaștem istoria, suișurile și coborâșurile din viața lui Avraam, până când, în cele din urmă, a păzit porunca lui Dumnezeu. Ne aducem aminte, de asemenea de poporul lui Israel, pe când acesta era în țara robiei, în Egipt. Dumnezeu l-a trimis pe Moise să conducă poporul afară din robie și să-l ducă în țara promisă, o țară în care curgea lapte și miere. Porunca a fost dată și știm ce s-a întâmplat. Timp de treizeci și opt de ani de rătăcire prin pustie, Moise a condus poporul lui Israel până când s-au întors în apropiere de granița Canaanului. Acolo, le-a dat cartea numită Deuteronom. Era o reafirmare a poruncii, deoarece copiii lui Israel, prima generație, au ajuns la granița țării promise dar n-au putut intra în țară. Acum erau din nou la granița Canaanului, iar Moise i-a încurajat să intre în țară și să ia în stăpânire stăpânirea lor.
Frați și surori, ce m-a făcut să mă gândesc la aceste lucruri? Cei patruzeci de ani. Acum patruzeci de ani am început și noi. Aș vrea să vă împărtășesc o parte din istoria noastră, pentru a sta cu adevărat înaintea Domnului și a cugeta la porunca pe care Dumnezeu ne-a dat-o.
Prin anii 1960, era o conferință numită Wabanna Conference. Se numea așa pentru că era organizată într-un loc aflat între trei orașe, Washington DC, Baltimore și Indianapolis. De aceea se numea Wabanna. Această conferință a început cu gândul unui frate pe care îl cunoșteam foarte bine. Acum este la Domnul. El se gândea să-i adune împreună pe cei care-l cunoșteau pe T. Austin-Sparks, pe DeVern Fromke și pe mine. Voia să-i aducă pe toți aceștia împreună. Așa au început acele conferințe. Aveau loc în fiecare vară. Fratele Sparks, fratele Fromke și eu eram vorbitorii. Locul unde avea loc conferința nu era unul foarte bun, dar duhul era bun. În timpul uneia dintre conferințe, au fost prezente două surori care veniseră din Richmond. Ele erau active în mișcarea carismatică. Vă aduceți aminte că mișcările carismatice au început prin anii 1960.. Așadar, au venit la conferința Wabanna și au auzit ceva ce nu mai auziseră înainte. Au fost provocate de Domnul și au fost schimbate. Când s-au reîntors în Richmond, una dintre ele l-a invitat pe fratele Chase, cel care inițiase aceste conferințe, să le facă o vizită. Prin fratele Chase am făcut și eu cunoștință cu această soră. În urmă cu patruzeci de ani m-a invitat s-o vizitez la ea acasă într-un sfârșit de săptămână. Majoritatea celor care au venit acolo erau surori. Dacă îmi aduc bine aminte au fost prezenți doar doi frați. Unul era soțul ei, iar celălalt un prieten. Așa că am vizitat această casă de câteva ori. Apoi m-a întrebat dacă nu cumva aș putea merge acolo în fiecare lună și am început să merg un sfârșit de săptămână pe lună la ei pentru a fi împreună. Din nou, majoritatea celor prezenți erau surori, dar treptat unii frați tineri au auzit de aceaste întâlniri și au început să vină. Unii dintre acei frați tineri de atunci sunt aici, dar nu mai sunt în frați tineri.
Când conferințele Wabanna s-au încheiat, în 1973, am sugerat micului grup care se întâlnea în casa surorii să organizeze o conferință, una mică, în Richmond. Cu toții am fost de acord cu asta, așa că în 1973, a avut loc prima conferință. Mai târziu aceasta a devenit conferința pentru familii. În primii doi ani a fost însă o simplă conferință. Îmi aduc aminte, că în timpul acelei prime conferințe ne-am întâlnit la un centru episcopalian, unde nu încăpeau decât șaptezeci de oameni, iar noi eram cam o sută. DeVern Fromke și eu am fost vorbitorii. Apoi, la a doua conferință, în 1974, Lance Lambert din Anglia a fost invitat să vină.
După conferință, i-am întrebat pe frați și pe surori, acel grup mic, dacă nu cunosc cumva nevoia unei mărturii a lui Isus în orașul Richmond. Nu m-am referit prin asta că nu ar exista biserici în Richmond, putem vedea că acesta este un oraș al bisericilor. Nu voiam să spun că nu erau creștini în Richmond pentru că erau mulți creștini. Ci dacă era o mărturie a lui Isus, o mărturie corporativă, o exprimare a acestei mărturii. Aceasta a fost ceva ce Domnul ne-a descoperit. În cele din urmă am decis să ne rugăm pentru asta. După ce ne-am rugat am simțit nevoia lui Dumnezeu cu privire la asta. Dar în loc să rămânem în casa surorii, am cunoscut că trebuia să plecăm de acolo, și nu numai atât, dar și că frații ar trebui să poarte responsabilitatea. Pe vremea aceea erau trei surori care purtau responsabilitatea. Ele au fost atât de pline de har încât au fost gata să facă un pas înapoi și să-i sprijine pe frații tineri. Așa am început, în 1974. Nu am avut un loc al nostru, ne-am mutat din loc în loc până când, în cele din urmă, Domnul ne-a dat acest loc.
Patruzeci de ani este o perioadă lungă. Dar îi mulțumim lui Dumnezeu, întrucât cunoscuserăm că ni se încredințase o poruncă, am știut că ne întâlnim împreună în acel scop. Domnul a început să facă să creștem în număr. Și nu numai atât, dar la începutul anilor 80, cred că în această țară au fost și alte locuri care aveau aceeași povară pentru mărturia lui Isus. Prin anul 1985 ne-am întâlnit și am studiat subiecte precum, „Cine suntem noi?”, „De ce ne strângem împreună?”, și așa mai departe. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, pe parcursul anilor am cunoscut că am fost binecuvântați. Domnul ne conducea înainte. Învățam. Dar vrăjmașul era deranjat de aceste lucruri și din această cauză a atacat. A atacat chiar în centrul strângerii noastre. Un grup, care-i includea și pe unii frați responsabili, a plecat. Privind înapoi, cred că motivul plecării lor a fost invidia. Dar apoi, prin harul lui Dumnezeu, am continuat să mergem înainte. Lucrarea vrăjmașului nu se încheiase încă, așa că am avut parte de o altă despărțire, care din nou a pornit din centru. Aceasta a fost legată de învățătura și doctrina Cuvântului lui Dumnezeu. Ni s-a părut că anumite învățături conțineau erori, și totuși unii au simțit că trebuie să introducă acele învățături în mijlocul nostru. Din cauza acestei controverse, a avut loc a doua despărțire. După ce am trecut prin două despărțiri, am fost atât de slăbiți spiritual încât am început să facem compromisuri. Acesta este simțământul meu. În loc să fim credincioși în lucrurile pe care Domnul ni le-a încredințat, în loc să fim una, având aceeași viziune, am devenit o mulțime amestecată. Mi se pare că am ajuns în situația din cartea Judecători. Fiecare făcea ce i se părea drept în ochii lui, având intenții bune, dar nu mai exista nicio viziune unificatoare.
Frați și surori, vreau să fiu foarte direct cu voi. Cred că suntem în această situație. Nu mai suntem un popor care are o viziune, aceea viziune unificatoare. Dacă v-aș întreba astăzi care este viziunea noastră, cred că aș primi un număr de răspunsuri. Unii cred că viziunea se referă la un anumit lucru, iar alții la alt lucru, și cu toții încercăm să fim credincioși acelor lucruri despre care credem că sunt viziunea noastră. Dar nu este nicio viziune unificatoare. Vă aduceți aminte ce a spus, în proverbe, cel mai înțelept om, Solomon? Unde nu este viziune, la singular, poporul se împrăștie sau poporul piere. Este absolut necesar să avem o viziune unificatoare pentru că noi, oamenii, avem cu toții propriile noastre idei. Cum putem fi împreună, cum putem fi una? Ce ne poate face una? Nu doar în afară, ci să fim una înlăuntru? Cum? Viziunea este secretul. Trebuie să avem o singură viziune unificatoare. Astfel încât să putem merge împreună din toată inima. Astfel încât să ne putem sacrifica propriile noastre gânduri, să ne putem lepăda propriile noastre gânduri, putem fi împreună ca unul, și să alergăm înainte, pentru că există o viziune care ne unește, și pentru care merită să facem aceste lucruri.
Mulțumim lui Dumnezeu, că El dă porunci oamenilor. Unii oameni pot avea ca poruncă de la Domnul evanghelizarea. Slavă Domnului pentru asta. Îmi aduc aminte când Billy Graham a avut o cruciadă în New York. Cu toții am mers acolo în calitate de consilieri, chiar dacă am văzut că nu ne putem alătura lor, pentru că organizația lui îi includea chiar și pe moderniști, unii care nu credeau în Biblie. Oricum, cu toții am mers pentru a fi consilieri, pentru a ajuta.
Frați și surori, care este însă viziunea care a constituit începutul acestei adunări? Nu disprețuim evanghelizarea, acesta este primul pas. Fără evanghelizare nu există ucenicie, și fără ucenicie nu poate exista biserica, mărturia. Dar frați și surori, de ce suntem noi aici? Mă întreb pe mine însumi această întrebare și vreau să rog, cu smerenie, pe fiecare frate sau soră care se întâlnește cu noi să-și pună si el sau ea aceeași întrebare. Suntem nimeni, doar un grup mic. Nu avem nimic cu care să ne lăudăm, dar dacă avem o misiune, dacă avem o viziune, atunci este ceva pentru care să merite să mergem înainte și chiar să plătim prețul, oricare ar fi el. Frați și surori, nu vrem doar să existăm aici. Acest lucru nu are niciun rost. De ce să fim aici, dacă aceasta nu înseamnă ceva pentru Domnul? Vrem să fim ceva pentru Domnul Însuși. Vrem să ne dăm pe noi înșine pentru acest lucru, ca scopul Domnului cu strângerea noastră împreună să fie împlinit. Noi nu urmărim să fim mulți la număr, ci vrem să fim din aceia care au viziune. Acea viziune care ne face una. Un popor care nu are viziune doar există. Dar este costisitor să fii un popor care are viziune. Suntem noi gata să plătim prețul? Suntem noi gata să renunțăm la propriile noastre preferințe? Suntem noi gata să purtăm crucea și să-l urmăm pe Domnul? Frați și surori, după patruzeci de ani, cred că este timpul să reflectăm la aceste lucruri, altfel ne irosim viețile.
Să vă spun care a fost viziunea pe care Dumnezeu ne-a dat-o la început. Viziunea aceasta este foarte simplă: mărturia lui Isus. Aceasta este porunca pe care Dumnezeu a încredințat-o bisericii. Care este misiunea bisericii? Misiunea bisericii este să poarte mărturia lui Isus. Domnul a spus: „Eu îmi voi zidi biserica Mea pe această piatră, și porțile Locuinței Morților nu o vor birui”. Domnul își zidește biserica pe El însuși. Ceea ce El zidește este o expresie a ceea ce este El. Și porunca, viziunea bisericii este să poarte mărturia lui Isus. Noi declarăm că El este Domn. El este Stăpânitorul nostru. Nu avem propriile noastre opinii. Vrem să facem tot ceea ce El ne cheamă să facem și nu vrem să facem nimic din ceea ce El nu ne-a chemat să facem, pentru mărturia lui Isus. Aceasta este viziunea.
Citing istoria bisericii, putem vedea cum sfinții de pe parcursul veacurilor au suferit pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Isus. Apostolul Ioan a fost exilat din același motiv. În Apocalipsa capitolul 1 ne spune, că a fost exilat pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Isus. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, merită. Domnul nostru Însuși și-a dat propria Lui viață pentru această mărturie, și noi suntem chemați s-o ducem mai departe. Întreaga Biblie este mărturia lui Isus. Vă aduceți aminte când Domnul nostru a fost înviat din morți, discuția pe care a avut-o cu cei doi frați, care erau atât de dezamăgiți încât au plecat din Ierusalim înspre Emaus. Totuși Domnul a luat întreaga Biblie și le-a explicat-o: cum vorbește Cuvântul despre El, cum Îl descoperă și astfel le-a înviorat inimile apăsate. Același lucru L-a făcut cu ucenicii adunați la Ierusalim, începând cu Deuteronomul, legea, psalmii, profeții. Frați și surori, aceasta este mărturia lui Isus. El însuși mărturisește: „Eu sunt Cel Dintâi și Cel De Pe Urmă, Eu sunt Cel Viu. Am fost mort, dar trăiesc, și trăiesc pentru totdeauna. Am cheile morții și ale Locuinței Morților”. Aceasta este mărturia și aceasta este viziunea pe care am avut-o încă de la început.
Așa că iubiți frați și surori, am simțământul că suntem la o răspântie. Cred că este timpul ca noi, ca popor, să cugetăm la trecutul nostru și să fim foarte sinceri înaintea Domnului. Încotro vrem să ne îndreptăm? De ce ne strângem laolaltă? Care este scopul pentru care suntem aici? Nu vrem să ne mai irosim timpul, pentru că venirea Domnului este iminentă. Îl vom vedea pe El foarte curând, mai curând decât credem. Cum Îi vom răspunde? Așa că, iubiți frați și surori, vreau să mă deschid și să pun această întrebare înaintea tuturor. Sper să n-o luați cu ușurătate. Sper s-o tratați cu seriozitate. Priviți la timpul nostru de închinare! Unde sunt laudele și închinarea noastră? Am observat că unii nici măcar nu mai cântă, ce să mai spun despre a înălța laude? Am căzut! Domnul să aibă milă de noi! Cred că este timpul să ne trezim. Să nu continuăm într-un mod obișnuit, pentru că acestea sunt vremuri neobișnuite. Vremuri care ne pun la încercare până la limite. Să fim sinceri înaintea Domnului, suntem noi gata să plătim prețul, oricare ar fi el, să renunțăm la noi înșine, la lucrurile noastre neînsemnate, și să-I permitem Domnului să lucreze între noi până la capăt pentru mărturia lui Isus. Aceasta este povara de pe inima mea. Iertați-mă dacă sunt prea îndrăzneț, dar vreau să fiu sincer cu voi. Să ne rugăm. Amin!