Dragi colegi lucrători în via Domnului, aș vrea să vă îndrept atenția către o minune foarte instructivă săvârșită prin profetul Elisei, așa cum este relatată în capitolul 4 din doua carte a Împăraților. Ospitalitatea femeii sunamite fusese răsplătită prin darul unui fiu, dar, vai, toate îndurările pământești sunt de o natură nesigură și, după o anumită perioadă, copilul s-a îmbolnăvit și a murit. Mama lui necăjită, dar credincioasă, a alergat dintr-o dată la omul lui Dumnezeu. Prin el, Dumnezeu îi trimisese făgăduința care îi împlinise dorința inimii, astfel că ea s-a hotărât să își aducă situația înaintea lui, pentru ca profetul să o pună în fața Stăpânului său divin și să obțină pentru ea un răspuns aducător de pace. Acțiunea lui Elisei este prezentată în versetele următoare:
„Și Elisei i-a zis lui Ghehazi: ‚Încinge-ți mijlocul, ia toiagul meu în mână și pleacă. Dacă vei întâlni pe cineva, să nu-l întrebi de sănătate, și dacă te va întreba cineva de sănătate, să nu-i răspunzi. Să pui toiagul meu pe fața copilului’. Mama copilului a zis: ‚Viu este Domnul și viu este sufletul tău că nu te voi părăsi’. Și el s-a sculat și a mers după ea. Ghehazi le-o luase înainte și pusese toiagul pe fața copilului, dar n-a dat nici glas, nici semn de simțire. S-a întors înaintea lui Elisei, i-a spus lucrul acesta, și a zis: ‚Copilul nu s-a trezit’. Când a ajuns Elisei în casă, iată că murise copilul, culcat în patul lui. Elisei a intrat și a închis ușa după ei amândoi, și s-a rugat Domnului. S-a suit și s-a culcat pe copil; și-a pus gura pe gura lui, ochii lui pe ochii lui, mâinile lui pe mâinile lui, și s-a întins peste el. Și trupul copilului s-a încălzit. Elisei a plecat, a mers încoace și încolo prin casă, apoi s-a suit iarăși și s-a întins peste copil. Și copilul a strănutat de șapte ori și a deschis ochii. Elisei l-a chemat pe Ghehazi, și a zis: ‚Cheam-o pe Sunamita’. Ghehazi a chemat-o, și ea a venit la Elisei, care a zis: ‚Ia-ți fiul!’ Ea s-a dus și s-a aruncat la picioarele lui, și s-a închinat până la pământ. Și și-a luat fiul, și a ieșit afară” (2 Împ. 4:29-37).
Fraților, poziția lui Elisei în această întâmplare este exact poziția voastră în lucrarea pe care o faceți pentru Hristos. Elisei a avut de lucrat asupra unui copil mort. Este adevărat că, în situația lui, la mijloc a fost o moarte naturală, trupească, dar moartea cu care voi intrați în contact nu este cu nimic mai neadevărată doar pentru că ea este de natură spirituală. Băieții și fetele din clasele voastre de școală duminicală sunt, la fel ca oamenii ajunși la vârsta maturității, „morți în greșeli și în păcate” (Efes. 2:1). Fie ca fiecare dintre voi să conștientizeze pe deplin starea în care toate ființele omenești se găsesc în mod natural! Dacă nu conștientizați foarte clar pierzarea totală și starea de moarte spirituală a copiilor voștri, veți fi incapabili să deveniți o binecuvântare pentru ei. Vă rog, mergeți la ei nu ca la niște oameni adormiți pe care ați putea să îi treziți din somnul lor prin puterile voastre, ci mergeți ca la niște cadavre spirituale, care nu pot fi înviate decât printr-o putere dumnezeiască.
Ceea ce Elisei avea de făcut nu era să curețe un trup mort, să îl îmbălsămeze ori să îl îmbrace într-o țesătură fină și să îl pună în poziție corectă, după care să îl abandoneze ca pe un cadavru, ci el a dorit readucerea acelui copil la viață. Dragi învățători, fie ca niciunul dintre voi să nu fie vreodată mulțumit cu beneficiile secundare, fie în obiectivele voastre, fie în împlinirea lor, ci să vă străduiți având cel mai grandios obiectiv, anume mântuirea sufletelor nemuritoare! Lucrarea voastră nu este doar să îi învățați pe copiii de la clasele voastre să citească Biblia, nici măcar să le infuzați în conștiință responsabilitățile moralității, nici să îi învățați simpla literă a Evangheliei, ci chemarea voastră înaltă este să fiți mijloacele în mâinile lui Dumnezeu prin care să le aduceți sufletele moarte la viața cerească. Învățătura pe care voi o dați duminica va fi un eșec dacă tinerii voștri rămân morți în păcat. În cazul unui învățător secular, abilitatea adecvată a copilului în cunoștințele pe care trebuie să le asimileze va dovedi că învățătorul nu a trudit degeaba, dar, în cazul vostru, chiar dacă tinerii pe care i-ați învățat vor crește și vor fi membri respectabili ai societății, chiar dacă vor fi participanți frecvenți la mijloacele harului, nu veți simți că rugăciunile voastre trimise către Cer au căpătat răspuns, nici că dorințele v-au fost împlinite sau scopurile voastre înalte au fost atinse dacă nu se petrece ceva mai mult de atât, dacă nu se spune în fapt despre copiii voștri: „Domnul i-a adus la viață împreună cu Hristos” (cf. Efes. 2:5).
De aceea, țelul nostru este învierea lor! Misiunea noastră este ca morții să învieze! Noi suntem asemenea lui Petru la Iope, sau asemenea lui Pavel la Troa, căci avem o tânără Dorca sau un tânăr Eutih, pe care trebuie să îi aducem la viață. De ce este dificil să facem o astfel de lucrare ciudată? Dacă cedăm în fața necredinței, vom fi uimiți de realitatea evidentă că lucrarea la care Domnul ne-a chemat este dincolo de puterile noastre. Nu putem învia morții. Dacă ni s-ar cere să facem asta, fiecare dintre noi am putea să ne rupem hainele, așa cum a făcut regele Israelului, și să spunem: „Oare sunt eu Dumnezeu, ca să omor și să înviez?” (cf. 2 Împ. 5:7). Totuși, noi nu avem o putere mai mică decât Elisei, căci nici el nu putea să îl aducă la viață pe fiul sunamitei, prin puterea sa. Este adevărat că, prin noi înșine, nu putem face nimic ca inimile moarte ale teologilor noștri să palpite de viață spirituală, dar un Pavel sau un Apolo ar fi fost la fel de neputincioși. Oare acest lucru ar trebui să ne descurajeze? Nu ne îndreaptă el mai degrabă către singura putere adevărată prin a demonstra că abilitățile noastre sunt doar rodul imaginației? Vreau să cred că noi toți cei de aici suntem deja conștienți că omul care trăiește în tărâmul credinței, locuiește în țara minunilor. Credința face minuni, și ea pune în negoț lucruri uimitoare.
Acum, că Duhul lui Dumnezeu era asupra lui, chemându-l la lucrarea Domnului și venindu-i în ajutor, Elisei nu mai era un om obișnuit. Tot astfel, tu, învățătorul credincios, devotat și nerăbdător, un om al rugăciunii, nu mai ești o ființă obișnuită. Într-o modalitate specială, ai devenit templul Duhului Sfânt, unde locuiește Dumnezeu, și, prin credință, ai intrat în slujba unui lucrător care face minuni. Ești trimis în lume nu pentru a face lucrurile care îi sunt cu putință omului, ci acele imposibilități pe care Dumnezeu le lucrează prin Duhul Său, prin intermediul copiilor Lui credincioși. Ești chemat să faci minuni, să faci lucruri uimitoare. De aceea, nu trebuie să privești la readucerea acestor copii morți la viață, lucru pe care ești chemat să îl faci în Numele lui Dumnezeu, ca la ceva imposibil sau greu, când îți amintești cine este Cel care lucrează prin tine, o ființă firavă. De ce ar trebui să te gândești că ar fi un lucru incredibil ca Dumnezeu să învieze morții prin tine? Când vei observa încăpățânarea timpurie și gingășia rea a copiilor tăi, necredința îți va șopti: „Vor putea oare oasele acestea să învieze?” Dar răspunsul tău trebuie să fie: „O, Doamne, Tu știi” (Ezec. 37:3).
Încredințând toate situațiile în mâna Celui atotputernic, slujba ta este să propovăduiești către oasele uscate și să chemi vântul ceresc, și, după nu multă vreme, vei vedea și tu triumful deosebit al vieții asupra morții în valea viziunii tale. Haideți să ne gândim în aceste clipe la poziția noastră și să o conștientizăm. Avem înaintea noastră niște copii morți, iar sufletele noastre tânjesc să îi aducă la viață. Noi mărturisim că orice înviere trebuie să fie produsă doar de Domnul, iar rugăciunea noastră smerită este ca, dacă Domnul va dori să ne folosească pentru a înfăptui minunile harului Său, trebuie să ne arate acum ce dorește El să facem.
Ar fi fost foarte bine dacă Elisei și-ar fi amintit că fusese cândva slujitorul lui Ilie și astfel a studiat exemplul învățătorului lui. Astfel, el nu l-ar fi trimis pe Ghehazi cu un toiag, ci ar fi făcut imediat ceea ce, în final, a fost nevoit să facă. În 1 Împărați 17 veți găsi relatarea când Ilie înviază un copil mort, și veți vedea acolo că Ilie, învățătorul, i-a lăsat un exemplu complet slujitorului său. Puterea miraculoasă s-a manifestat doar atunci când Elisei a urmat acest exemplu în toate aspectele lui. Ar fi fost un lucru înțelept, aș spune, dacă Elisei ar fi imitat de la bun început exemplul învățătorului a cărui mantie o purta. De aceea, colegii mei slujitori, vă spun mai hotărât că va fi bine pentru noi dacă, fiind la rândul nostru învățători, Îl imităm pe Învățătorul nostru – dacă studiem metodele și acțiunile Învățătorului nostru glorificat și învățăm arta câștigării sufletelor la picioarele Lui. La fel cum El a intrat în contact apropiat cu omenirea noastră ticăloasă, manifestând cea mai profundă compasiune și smerindu-Se prin a lua asupra Sa starea noastră tristă, tot așa trebuie să ne apropiem și noi de sufletele cu care avem de-a face, să plângem pentru ele la fel cum El a plâns, să ne însușim dorințele Lui pentru aceste suflete, dacă vrem să le vedem înviate din starea de păcat. Vom deveni înțelepți în câștigarea sufletelor numai dacă imităm atitudinea și maniera de lucru a Domnului nostru Isus Hristos.
Totuși, uitând aceasta, Elisei ar fi vrut să își croiască o cale proprie, care ar fi ilustrat mai clar demnitatea sa profetică. El a pus toiagul lui în mâna lui Ghehazi, slujitorul său, și l-a îndemnat să îl așeze pe copil, ca și cum ar fi crezut că puterea divină era revărsată atât de bogat asupra lui, încât ar lucra în orice fel și, în consecință, prezența lui personală și eforturile sale nu erau necesare. Totuși, gândurile Domnului nu erau acestea. Mă tem că adeseori adevărul pe care noi îl prezentăm de la amvon – și fără îndoială la fel în clasele noastre – este un lucru irelevant și din afara noastră, ca un toiag pe care îl ținem în mână, dar care nu face parte din noi înșine. Noi luăm adevărul doctrinar sau practic așa cum Ghehazi a luat toiagul, și îl punem pe fața copilului, dar noi înșine nu agonizăm pentru sufletul lui. Încercăm doctrina asta și adevărul acela, anecdota asta și ilustrația aceea, felul acesta de a preda o lecție și felul acela de a avea o cuvântare, dar atâta vreme cât adevărul pe care îl prezentăm este separat de noi înșine și deconectat de străfundul ființei noastre, el nu va avea mai mult efect asupra unui suflet mort decât a avut toiagul lui Elisei asupra copilului decedat. Vai, mă tem că am predicat frecvent Evanghelia în acest loc, am fost sigur că era Evanghelia Învățătorului meu, toiagul profetic adevărat, și totuși ea n-a avut niciun efect, pentru că mă tem că n-am predicat-o cu vehemența, zelul și inima necesare! Și nu veți face oare aceeași mărturisire, anume că uneori ați propovăduit adevărul – era adevărul, știți bine – adevărul pe care-l găsiți în Biblie, cel care a fost prețios pentru sufletele voastre în anumite momente, și totuși el n-a fost urmat de niciun rezultat bun, pentru că, în vreme ce ați propovăduit adevărul, nu ați simțit adevărul, nici nu ați avut vreo compasiune pentru copilul căruia adevărul i-a fost adresat, ci ați fost asemenea lui Ghehazi, care a pus toiagul profetului pe fața copilului cu o mână indiferentă? Nu este de mirare că ați fost nevoiți să spuneți ca Ghehazi: „Copilul nu s-a trezit”, căci adevărata putere care înviază nu a găsit un mijloc potrivit în învățătura voastră fără viață. Nu suntem siguri că Ghehazi era convins că acel copil era cu adevărat mort. El a vorbit ca și cum copilul ar fi fost doar adormit, și avea nevoie să fie trezit.
Dumnezeu nu îi va binecuvânta pe acei învățători care nu conștientizează în inimile lor starea cu adevărat decăzută a copiilor lor. Dacă credeți că acel copil nu este cu adevărat depravat, dacă tolerați ideile nebunești despre inocența copilăriei și despre demnitatea naturii omului, nu ar trebui să vă surprindă dacă rămâneți neroditori și sterpi. Cum poate să vă binecuvânteze Dumnezeu în lucrarea învierii, dacă El nu lucrează prin voi și nu sunteți incapabili să îi percepeți natura glorioasă? Dacă acel copil ar fi fost trezit, asta nu l-ar fi surprins cu nimic pe Ghehazi. El s-ar fi gândit că tot ce a făcut a fost doar să îl trezească pe copilaș dintr-un somn neobișnuit de profund. Dumnezeu nu binecuvântează spre convertirea sufletelor mărturia acelora care nu cred în depravarea totală a omului, căci gândirea lor ar fi ceva de genul: „Evanghelia este foarte moralizatoare și are o influență foarte benefică”, dar nu ar binecuvânta și nu ar preamări harul regenerator prin care Cel ce stă așezat pe scaunul de domnie al Universului face toate lucrurile noi.
Observați atent ce a făcut Elisei după ce primul său efort a dat greș. Când eșuăm într-o încercare, nu trebuie să renunțăm la lucrarea noastră. Dragă frate și soră, dacă până acum nu ai avut succes, nu trebuie să tragi concluzia că nu ești chemat la lucrare, la fel cum Elisei nu a tras concluzia că acel copil nu poate fi înviat. Lecția dată de insuccesul tău nu este să încetezi lucrarea, ci să schimbi metoda. Nu înseamnă că persoana nu ar fi în locul potrivit, ci că planul este neînțelept. Dacă nu ai putut să realizezi ceea ce ți-ai dorit, amintește-ți de zicala băieților din școală, „dacă nu reușești prima dată, încearcă iar și iar”.
Totuși, nu încerca din nou în același fel, dacă nu ești sigur că este cel mai bine să procedezi astfel. Dacă prima ta metodă nu a avut succes, trebuie să te gândești cum să o îmbunătățești. Cercetează pentru a vedea unde ai greșit și apoi, schimbându-ți metoda sau atitudinea, Domnul te poate pregăti pentru o utilitate dincolo de așteptările tale. În loc să fie dezamăgit când a descoperit că acel copil nu s-a trezit, Elisei s-a încins și s-a grăbit mai mult la lucrarea care era înaintea lui.
Observați unde era pus copilul mort: „Când a ajuns Elisei în casă, iată că murise copilul, culcat în patul lui”. Acesta fusese patul pe care sunamita, în ospitalitatea ei, îl pregătise pentru Elisei, faimosul pat care, alături de masa, scaunul și lampa din acea cameră, nu va fi uitat niciodată în Biserica lui Dumnezeu. Acel pat faimos trebuia folosit pentru un scop la care puțin se gândise biata femeie când, din dragoste pentru Dumnezeul profetului, îl pregătise pentru odihna lui. Îmi place să mă gândesc la copilașul mort care era așezat pe acel pat, pentru că el îi ilustrează pe copiii noștri neconvertiți, fiind în starea lor naturală, înainte de a fi mântuiți. Dacă ne dorim o binecuvântare pentru ei, acești copii trebuie să fie așezați astfel în inimile noastre, rămânând zi și noapte în gândurile noastre. Trebuie să ducem cu noi situația copiilor noștri în paturile tăcerii noastre, unde să ne gândim la ei în priveghiurile nopții, atunci când nu putem dormi de grija lor, și când ei devin obiectul anxietăților noastre din timpul nopții. Paturile noastre trebuie să mărturisească despre strigătele noastre înaintea Domnului: „O, dacă Ismael ar trăi înaintea Ta! O, dacă băieții și fetițele dragi din clasa mea ar putea deveni copii ai Dumnezeului celui viu!” Ilie și Elisei ne învață că nu trebuie să îi așezăm pe copii departe de noi, dincolo de uși sau mai prejos de noi, într-o încăpere rece a uitării, ci, dacă vrem să învieze, trebuie să îi așezăm în cele mai fierbinți cămări ale compasiunii din inimile noastre.
Citind în continuare, descoperim că „Elisei a intrat și a închis ușa după ei amândoi, și s-a rugat Domnului”. Profetul era acum așezat la lucrare cu atitudinea corectă, și noi avem aici o oportunitate nobilă de a învăța de la el secretul învierii din morți a copiilor. Dacă veți deschide la narațiunea despre Ilie, veți descoperi că Elisei a adoptat metoda biblică prezentată mai dinainte de Ilie, învățătorul lui. Veți citi acolo următoarele: „El i-a răspuns: ‚Dă-mi încoace pe fiul tău’. Și l-a luat de la sânul femeii, l-a suit în odaia de sus unde locuia el, și l-a culcat pe patul lui. Apoi L-a chemat pe Domnul și a zis: ‚Doamne, Dumnezeule, oare atât de mult să o mâhnești Tu chiar pe văduva aceasta, la care am fost primit ca oaspete, încât să-i omori fiul?’ Și s-a întins de trei ori peste copil, L-a chemat pe Domnul și a zis: ‚Doamne, Dumnezeule, Te rog, fă să se întoarcă sufletul copilului în el!’ Domnul a ascultat glasul lui Ilie, și sufletul copilului s-a întors în el și a înviat” (1 Împ. 17:19-22). Marele secret depinde în bună măsură de rugăciunea cu putere. „Elisei a intrat și a închis ușa după ei amândoi, și s-a rugat Domnului”. Vechiul proverb spune că „orice adevărat amvon este înrădăcinat în Ceruri”, prin aceasta însemnând că adevăratul predicator petrece mult timp cu Dumnezeu. Dacă nu ne rugăm cerându-I lui Dumnezeu o binecuvântare, dacă temelia amvonului nu este așezată în rugăciunea personală, lucrarea noastră publică nu va fi un succes.
Și așa stau lucrurile și în cazul vostru. Puterea oricărui adevărat învățător trebuie să vină de sus. Dacă nu intri niciodată în cămăruța ta și nu închizi ușa, dacă nu pledezi niciodată la scaunul de îndurare al lui Dumnezeu pentru copilul tău, cum te poți aștepta ca Dumnezeu să te onoreze prin convertirea lui? Eu cred că este o metodă deosebită să îi luați pe copiii voștri unul câte unul în cămăruța voastră, și să vă rugați cu ei. Îi veți vedea pe copiii voștri convertiți atunci când Dumnezeu vă va face să conștientizați că ei sunt cazuri individuale, să agonizați pentru ei și să îi luați unul câte unul și, cu ușa închisă, să vă rugați deopotrivă împreună cu ei și pentru ei. Există mai multă influență a rugăciunii private rostită în felul acesta decât în rugăciunea publică cu toată clasa – nu mai multă influență înaintea lui Dumnezeu, evident, ci mai multă influență asupra copilului. O astfel de rugăciune va deveni adesea cea care își capătă răspunsul, căci, în timp ce voi vă revărsați sufletele înaintea Lui, Dumnezeu poate face ca rugăciunea voastră să fie ca un ciocan care zdrobește o inimă pe care nicio cuvântare, predică sau lecție nu a putut să o atingă vreodată. Rugați-vă separat cu copiii voștri, și acesta va fi în mod sigur mijlocul unei mari binecuvântări. Dacă nu puteți face asta, măcar trebuie să existe rugăciune, multă rugăciune constantă, vehementă, acel fel de rugăciune care nu acceptă un refuz, ca rugăciunea lui Luther, pe care el o denumea bombardarea Cerului, adică instalarea unui tun la porțile Cerului pentru a le deschide cu asalt, căci numai în felul acesta putem fi biruitori în rugăciune. Răspunsul la rugăciune nu poate veni de la scaunul îndurării decât dacă ne putem ruga asemenea lui Luther: „Vici”, „am învins, căci am primit binecuvântarea pentru care m-am rugat”. „Împărăția Cerurilor se ia cu năvală, și cei ce dau năvală, pun mâna pe ea” (Matei 11:12). Haideți să aducem rugăciuni hotărâte, rugăciuni care să Îl convingă pe Dumnezeu, care să constrângă Cerul, și Domnul nu ne va lăsa să Îi căutăm fața în zadar!
După ce s-a rugat, Elisei a folosit mijloacele. Rugăciunea și mijloacele trebuie să meargă pas la pas. Mijloacele fără rugăciune înseamnă aroganță! Rugăciunea fără mijloace este ipocrizie! Iată-l pe copil stând acolo, iar înaintea lui pe venerabilul bărbat al lui Dumnezeu! Priviți felul lui deosebit de a proceda, cum se așează peste trupul copilului și își pune gura peste gura acestuia. Gura rece și moartă a copilului este atinsă de buzele calde și vii ale profetului, și astfel în copil a fost trimis un râu de viață proaspăt, o suflare fierbinte în gura, gâtul si plămânii morți, reci, ca de piatră. Apoi sfântul lui Dumnezeu, cu o nădejde iubitoare și arzătoare, a pus ochii lui asupra ochilor copilului și mâinile lui peste mâinile copilului, iar mâinile calde ale bătrânului au acoperit palmele reci ale copilului plecat în altă lume. El s-a întins astfel asupra copilului și l-a acoperit cu întreg trupul său, ca și cum ar fi vrut să transfere propria viață în trupul neînsuflețit, și mai degrabă ar fi murit pentru el ca să îl poată învia.
Am auzit odată vorbindu-se despre un vânător de antilope care acționa ca o călăuză pentru un călător mai temător. Când au ajuns amândoi la o parte foarte periculoasă a drumului, l-a strâns ferm pe călător și i-a spus: „Ori amândoi, ori niciunul”, adică „amândoi vom trăi, sau amândoi vor muri, căci suntem una”. Tot astfel, profetul a pus în aplicare o unire tainică între el și acel copil și, în mintea lui, era hotărât ca mai degrabă să îi fie transferată răceala morții copilului, decât să nu îl poată încălzi pe acesta cu viața lui. Ce ne învață aceasta pe noi?
Lecțiile sunt numeroase și evidente. Ca într-o pictură, vedem aici că, dacă vrem să aducem un copil la viață spirituală, trebuie să conștientizăm foarte clar starea copilului. El este mort, cu totul mort. Dumnezeu te va face să simți că acel copil este la fel de mort în greșelile și păcatele lui pe cât erai și tu odinioară. Dragul meu învățător, Dumnezeu te va face să vii în contact cu acea moarte printr-o compasiune dureroasă, zdrobitoare și umilitoare. Ceea ce vreau să spun este că, în câștigarea sufletelor, trebuie să observăm cum a lucrat Învățătorul nostru. Ce a făcut El? Când El ne-a înviat pe noi din moarte spirituală, ce anume a făcut? El însuși a trebuit să moară, căci nu exista nicio altă cale. Așa trebuie să se petreacă lucrurile și în cazul vostru. Dacă vreți să înviați acel copil mort, trebuie să simțiți acea răceală și acea oroare a morții copilului. Este nevoie de un muribund pentru a-i învia pe muribunzi. Nu cred că veți putea smulge vreodată o mlădiță din foc fără să vă apropiați mâna suficient pentru a simți fierbințeala focului. Trebuie să aveți în voi, mai mult sau mai puțin, un sentiment specific al mâniei îngrozitoare a lui Dumnezeu și al terorilor judecății viitoare, altfel vă va lipsi energia în lucrarea voastră și, în esență, vă va lipsi unul dintre elementele esențiale ale succesului. Nu cred că predicatorul poate vorbi vreodată bine despre aceste lucruri dacă nu simte presiunea lor asupra lui ca pe o povară personală de la Domnul. „Am predicat în lanțuri”, spunea John Bunyan, „către oameni în lanțuri”. Fiți siguri că, atunci când moartea din copiii voștri vă alarmează, vă deprimă și vă copleșește, acela este momentul când Dumnezeu Se pregătește să vă binecuvânteze.
Astfel, conștientizând starea copilului și punându-vă gurile asupra gurilor copiilor și mâinile peste mâinile lor, trebuie să vă străduiți apoi să vă adaptați pe cât este posibil naturii, obiceiurilor și temperamentului acestor copii. Gura voastră trebuie să rostească cuvintele copiilor, așa încât ei să înțeleagă ce vreți să le spuneți. Trebuie să vedeți lumea cu ochii copiilor. Trebuie să simțiți în inimile voastre ceea ce copiii simt. Trebuie să fiți tovarășul și prietenul lor. Trebuie să fiți unul dintre cei care studiază păcatele copilăriei. Trebuie să aveți compasiune față de încercările copilăriei.
Pe cât este posibil, trebuie să pătrundeți cât mai adânc în bucuriile și urările copilăriei. Nu trebuie să vă tulburați gândindu-vă la dificultatea acestui aspect sau să vă simțiți ca și cum v-ați umili, întrucât dacă socotiți că vreun lucru este prea greu sau vi se cere o umilință, nu sunteți vrednici de lucrare la școala duminicală. Dacă vi se cere un lucru dificil, trebuie să-l faceți și să nu considerați că este prea greu. Dumnezeu nu va învia un copil mort prin voi, dacă nu sunteți gata să vă faceți totul pentru acel copil, pentru ca, în orice fel, să îi puteți câștiga sufletul.
În textul nostru scrie apoi că profetul „s-a întins peste copil”. Alții ar fi crezut că ar fi trebuit scris: „S-a strâns”. El era un om matur, pe când lângă el era un biet copil. De ce să nu se fi „strâns”? Nu, ci „el s-a întins” și observați că nicio întindere nu este mai grea decât pentru omul care trebuie să se întindă peste un copil. Nu este nebun cel care poate să vorbească cu copiii; un simplist greșește mult dacă își închipuie că nebunia lui ar putea să îi intereseze pe băieți și fete. Este nevoie de cele mai bune străduințe ale noastre, de cele mai sârguincioase studii, de cele mai zeloase gânduri, de puterile noastre cele mai strașnice pentru a-i învăța pe micuți. Nu vei învia copilul până nu te vei întinde pe tine, și chiar dacă pare un lucru ciudat, este adevărat. Cel mai înțelept om va trebui să își pună în practică toate abilitățile dacă vrea să devină un învățător de succes al copiilor.
De aceea, puteți vedea în Elisei o conștientizare a morții copilului și o adaptare a sa la această lucrare dar, mai presus de orice, putem vedea compasiunea în el. În timp ce Elisei a simțit în sine răceala cadavrului copilului, căldura persoanei sale pătrundea în trupul mort. Nu acest lucru în sine l-a înviat pe copil, ci Dumnezeu a lucrat prin el, căldura bătrânului care a trecut în trupul copilului devenind mijlocul învierii. Orice învățător să cântărească bine aceste cuvinte ale lui Pavel: „Ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-și crește cu drag copiii. Astfel, în dragostea noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar și viața noastră, atât de scumpi ne ajunseserăți” (1 Tes. 2:7-8).
Adevăratul câștigător de suflete știe ce sens au ele. În ceea ce mă privește, când Domnul mă ajută să predic, după ce am propovăduit tot ceea ce am avut de spus și am tras până la ultimul glonț, așa încât arma s-a înroșit, adesea mi-am introdus propriul suflet în armă și am tras cu inima mea în congregație și, în mâna lui Dumnezeu și în providența Lui, această descărcare a inimii mele a adus victoria. Dumnezeu va binecuvânta compasiunea noastră din inimă cu propriul Său adevăr, prin Duhul Său Sfânt, și va face ceea ce doar adevărul, spus într-un fel rece, nu va realiza niciodată. De aceea, acesta este secretul. Dragul meu învățător, revarsă-ți propriul suflet asupra copiilor tăi, simțind ca și cum pierzarea acelui suflet ar fi propria ta pierzare. Trebuie să simți că, dacă acel copil rămâne sub mânia lui Dumnezeu, totul ar fi de parcă tu însuți te-ai afla sub acea mânie. Trebuie să mărturisești păcatele copilului înaintea lui Dumnezeu ca și cum ar fi ale tale, și să stai ca un preot înaintea Domnului, pledând în locul lui. Copilul a fost acoperit de trupul lui Elisei, și tot așa trebuie să îți acoperi clasa de copii prin compasiunea ta, întinzându-te în agonia ta pentru ei, înaintea Domnului. Poți vedea în această minune felul în care înviază morții. Duhul Sfânt rămâne tainic în acțiunile Sale, dar aici este revelat clar felul în care El folosește mijloacele exterioare.
Rezultatul lucrării profetului își face apariția în curând: „Trupul copilului s-a încălzit”. Cât de bucuros trebuie să fi fost acest lucru pentru Elisei, dar nu vedem că acea plăcere și satisfacție l-ar fi determinat să își relaxeze eforturile. Dragi prieteni, nu fiți niciodată satisfăcuți doar văzându-vă copiii într-o stare promițătoare. A venit o fată la tine și s-a plâns: „Învățătorule, poți să te rogi pentru mine?” Fii bucuros, căci aceasta este o veste bună, dar caută mai mult. Ai observat lacrimi în ochii unui băiat când i-ai vorbit despre dragostea lui Hristos? Fii mulțumitor că trupul începe să i se încălzească, dar nu te opri aici. Ai putea să te relaxezi tocmai acum în eforturile tale? Încă nu ai atins obiectivul! Viața este ceea ce tu vrei, nu doar căldura. Dragul meu învățător, ceea ce tu îți dorești, în lucrarea și chemarea ta, nu este doar convingerea, ci convertirea. Tu nu dorești doar atingerea, ci regenerarea – viața, viața de la Dumnezeu, viața lui Isus. Aceasta este nevoia elevilor tăi, și nimic altceva nu trebuie să te mulțumească.
Vă îndemn să priviți din nou la Elisei. Acum a intervenit o mică pauză. „Elisei a plecat, a mers încoace și încolo prin casă”. Observați agitația omului lui Dumnezeu: el nu poate să stea liniștit. Copilul se încălzește – binecuvântat fie Dumnezeu pentru asta, dar el încă nu trăiește, așa că, în loc să se așeze pe scaun, la masă, profetul umblă de colo-colo cu pași neobosiți, neliniștiți, tânjind, suspinând și tremurând. El nu poate suporta să privească la mama nemângâiată sau să îi audă întrebarea: „A înviat copilul?”, ci continuă să umble prin cameră ca și cum trupul său nu se putea odihni pentru că sufletul nu era mulțumit.
Imitați această agitație consacrată. Când vedeți un băiat ajungând întrucâtva atins de Evanghelie, nu vă așezați liniștiți, spunând „copilul acesta este foarte promițător, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu. Sunt perfect satisfăcut”. Nu veți câștiga niciodată în felul acesta comoara neprețuită a unui suflet mântuit. Dacă vreți să deveniți vreodată un părinte în biserică, trebuie să fiți întristați, neobosiți, tulburați. Expresia lui Pavel nu trebuie explicată în cuvinte, ci trebuie să-i cunoașteți sensul în inimile voastre: „Copilașii mei, pentru care iarăși simt durerile nașterii, până ce va lua Hristos chip în voi” (Gal. 4:19). O, fie ca Duhul Sfânt să vă dea un astfel de travaliu interior, o astfel de agitație, o astfel de nerăbdare sacră, până ce îi veți vedea pe școlarii voștri promițători ajunși cu adevărat mântuiți și convertiți!
După o scurtă perioadă de umblare încoace și încolo, profetul „s-a suit iarăși și s-a întins peste copil”. Dacă vedem că un lucru este bun odată ce a fost făcut prima oară, este potrivit să încercăm și a doua oară. Ceea ce este bun de două ori, este bun de șapte ori. Trebuie să avem perseverență și răbdare. Poate că ai fost foarte zelos duminica trecută, așa că nu fii leneș duminica viitoare. Cât de ușor este să devenim nepăsători într-o zi, după ce am realizat ceva cu o zi în urmă! Dacă, în lucrarea dintr-o zi de duminică, Dumnezeu te face capabil să convingi un copil prin străduința și zelul tău, nu trebuie să îți permiți să-l convingi pe acel copil duminica următoare că nu ești la fel de nerăbdător. Dacă toată căldura mea din trecut a încălzit trupul unui copil, Dumnezeu să mă ferească să ajung ca, prin răceala mea viitoare, să răcesc din nou inima copilului! La fel cum căldura a trecut de la Elisei la copil, tot așa răceala poate să treacă de la tine la clasa ta de copii, dacă nu ești într-o atitudine zeloasă constantă.
Elisei s-a întins din nou pe pat, cu multe rugăciuni și suspine, cu multă credință și, în final, dorința lui a fost împlinită: „copilul a strănutat de șapte ori, și a deschis ochii”. Orice mișcare indică viața și doar aceasta este ceea ce îl mulțumește pe profet.
Copilul a „strănutat”, și unii zic asta pentru că el murise după o durere intensă de cap, căci îi spusese tatălui său, „Capul meu! Capul meu!” (2 Împ. 4:19), iar strănutul lui a curățat acele canale ale vieții, care fuseseră blocate. Nu știm cum au fost lucrurile în realitate. Aerul curat a intrat proaspăt în plămâni și el putea să dea naștere astfel unui strănut. Sunetul acesta nu a fost un lucru foarte articulat sau muzical, dar el a fost dovada vieții.
Aceasta este tot ceea ce ar trebui să așteptăm de la copii atunci când Dumnezeu le dă viață spirituală. Unii membri ai bisericii așteaptă mult mai multe lucruri de la ei, dar, în ceea ce mă privește, eu sunt mulțumit dacă copilul strănută – dacă dovedește semne autentice ale harului, oricât de firave ar fi ele. Dacă dragul copilaș își simte starea pierdută și se odihnește în lucrarea încheiată a lui Isus, chiar dacă noi deosebim acest fapt printr-o afirmație foarte inexactă, nu așa cum am aștepta de la un doctor în teologie sau de la un om matur, oare nu ar trebui să Îi mulțumim lui Dumnezeu și să îl primim pe copil, hrănindu-l pentru Domnul?
Poate că, dacă Ghehazi ar fi fost acolo, el nu s-ar fi gândit mult la acest strănut, pentru că nu se întinsese niciodată asupra copilului, dar Elisei a fost mulțumit. Tot așa, dacă noi am agonizat cu adevărat în rugăciune pentru sufletele copiilor, ar trebui să avem ochii atenți pentru a surprinde primele semne ale harului și să Îi fim mulțumitori lui Dumnezeu, chiar dacă dovada este un simplu strănut.
Apoi copilul își deschide ochii și vom îndrăzni să spunem că Elisei nu și-a imaginat vreodată să fi văzut până atunci niște ochi atât de drăgălași. Nu știu ce fel de ochi erau, dacă erau albaștri sau căprui, dar știu că orice ochi pe care Dumnezeu te ajută să îi deschizi ți se vor părea niște ochi frumoși. Am auzit de un învățător vorbind deunăzi despre un „tânăr plăcut” care fusese mântuit în clasa lui și un altul a vorbit de o „dragă fetiță” din clasa lui, care Îl iubea pe Domnul. Nu am nicio îndoială că ar fi dezamăgitor dacă ei nu ar fi „plăcuți” și „dragi” în ochii tăi, acela care i-a adus la Isus, căci Isus Hristos îi vede și mai plăcuți și dragi.
Iubiți prieteni, Domnul să facă astfel ca să priviți adesea în ochii deschiși ai oamenilor, doar prin harul divin care a lucrat prin învățătura voastră, ochi care altfel ar fi fost închiși sub pleoapele morții spirituale! Atunci vă veți simți cu adevărat binecuvântați!
Aș vrea să adaug câteva cuvinte cu rol de avertizare. Există oare în această întâlnire vreun Ghehazi? Dacă printre cei aflați în această oaste de învățători de școală duminicală există vreunul care nu poate face altceva decât să care toiagul, îmi este milă de el. Prietene, fie ca Dumnezeu să îți dea viața prin îndurarea Lui, căci cum te poți aștepta să fii mijlocul prin care alții să fie înviați? Dacă Elisei ar fi fost el însuși un cadavru, ar fi fost un lucru fără speranță să te aștepți ca viața să fie transmisă prin așezarea unui cadavru asupra altuia. Este în zadar ca acea micuță clasă de suflete moarte să se adune în jurul unui suflet mort cum ești tu. O mamă moartă, rece ca gheața, nu poate să îi încălzească pe micuții ei. Ce căldură și ce mângâiere poate să vină asupra celor care tremură înaintea unui pumn de cenușă stinsă? Așa ești tu. Domnul să aducă o lucrare a harului mai înainte în sufletul tău, și apoi Duhul Său cel veșnic și binecuvântat, singurul care poate să învieze sufletele, să te facă mijlocul pentru învierea multora, spre slava harului Său!
Primiți, dragi prieteni, salutările mele frățești, și fiți convinși că rugăciunile mele fierbinți se îndreaptă către voi așa încât să puteți fi binecuvântați și să fiți o binecuvântare pentru alții.