În această epocă a harului, totul este „prin har” (Efeseni 2:8), iar aceasta înseamnă că totul este făcut de Dumnezeu. Omul nu trebuie să facă nimic pentru a fi mântuit pentru că „celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat” (Romani 4:4). Întrucât Dumnezeu se ocupă de om potrivit harului, există anumite fapte.
Faptul
Dumnezeu a realizat totul pentru om și de vreme ce totul a fost împlinit, există anumite „fapte”. Fiindcă există aceste „fapte”, omul nu mai trebuie să facă ceea ce a fost deja realizat. Toate lucrările lui Dumnezeu sunt încheiate.
Cu toate acestea, harul lui Dumnezeu este un har drept. Acesta este motivul pentru care, împreună cu „faptele”, este nevoie, în continuare, de cooperarea omului. Despre ce fel de cooperare este vorba? Ea nu este menită să adauge ceva la ceea ce a fost încheiat, ci ca omul să recunoască că ceea ce Dumnezeu a făcut este real. Aceasta este credința.
Credința
Credința înseamnă a recunoaște că ceea ce Dumnezeu a spus și a făcut este adevărat. Credința înseamnă acceptarea faptelor, adică socotirea lor drept realitate.
Credința este „încasarea”. Folosesc aceste termen în sensul încasării unui cec la bancă. Să presupunem că cineva îți dă un cec. Este un fapt că banca deține banii. Când tu încasezi banii pentru acel cec, adeverești faptul că banca deține suma care este scrisă pe cec. Este nevoie de credință pentru „a-l încasa”. Având credință, poți încasa cecul și în acest fel poți primi și folosi banii. Cheltuirea banilor este „experiența”. Deținerea banilor în bancă este „faptul”, încasarea cecului este „credința” și cheltuirea banilor este „experiența”. În harul lui Dumnezeu, ceea ce El a făcut pentru om sunt fapte. Dar omul trebuie totuși să experimenteze aceste fapte.
Experiența
Experimentarea harului lui Dumnezeu este revendicarea prin credință a faptelor pe care Dumnezeu le-a realizat pentru om. Aceste fapte sunt realizate de Dumnezeu. Omul are nevoie de credință. Faptele Îi aparțin lui Dumnezeu și experiența aparține omului. Astfel, credința face ca faptele lui Dumnezeu să devină experiența omului. De aceea Biblia ne vorbește despre „fapt, credință și experiență”.
Rezumat
Știm că Domnul Isus este Cuvântul devenit trup. El este însumarea tuturor virtuților divine și totalul deplin al oricăror desăvârșiri. Viața Lui trăită este viața lui Dumnezeu, pentru că El este Însuși Dumnezeu. Pe cruce, Cristos a împlinit lucrarea de mântuire. În momentul în care cred, Dumnezeu îi primește pe toți cei care-L acceptă sincer pe Domnul Isus ca Domn și Mântuitor la fel cum L-a primit pe Domnul Isus. În acel moment, toate virtuțile Domnului Isus și tot ceea ce El a realizat este transferat asupra credincioșilor. În ochii lui Dumnezeu și înaintea Lui, ei sunt la fel ca Domnul Isus. Dumnezeu îl vede pe fiecare creștin la fel cum Îl vede pe Cristos. Prin unirea lor cu Cristos, creștinii posedă întreaga lucrare a lui Cristos și tot ceea ce El a realizat. Acesta este „faptul” dat de Dumnezeu tuturor creștinilor. El a fost realizat de Cristos pentru creștini. Realitatea este că prin unirea credincioșilor cu Domnul Isus, tot ceea ce aparține lui Cristos aparține acum și credincioșilor Lui. Acest lucru a fost realizat numai și numai de Dumnezeu, credincioșii nu au nicio parte în realizarea lui.
Biblia vorbește foarte clar despre acest lucru. Autorul cărții Evrei folosește o ilustrație deosebit de simplă pentru a arăta realitatea împlinită de Dumnezeu pentru noi. La Evrei 9:15-17, ceea ce Domnul Isus a realizat pentru noi este ilustrat prin alcătuirea unui testament. Testamentul este promisiunea unei „moșteniri” făcută celui căruia îi este destinat. Înainte de moartea celui care a alcătuit testament, acesta nu are nicio eficacitate. Odată ce persoana în cauză moare, beneficiarii testamentului pot primi moștenirea lăsată de cel care l-a alcătuit. Domnul Isus este Cel care a alcătuit testamentul. El a murit. Astfel, totul ceea ce El a promis ne este imediat transferat nouă. Acesta este faptul pe care l-am primit de la El. Deși este posibil să nu luăm dintr-o dată în stăpânire toată moștenirea sau să nu ne bucurăm de beneficiile și de resursele ei, totuși ea este cu adevărat a noastră; ne aparține și ne este deja atribuită. Acesta este un fapt neschimbabil. A avea moștenirea este un lucru; a ne bucura de ea este altul. Proprietatea asupra moștenirii este „faptul”, iar folosire ei este „experiența”. Avem parte de faptul că avem moștenirea, iar aceasta nu datorită nouă înșine, ci a celui care ne-a lăsat testamentul. Însușirea faptului vine prima dată. După aceea ne putem bucura de el.
Învățătura dată de această ilustrație este foarte simplă. Domnul Isus a murit și ne-a dat nouă întreaga Lui dreptate, toate virtuțile, desăvârșirile, victoriile, frumusețile Lui divine și așa mai departe. Prin acestea devenim la fel ca El, înaintea lui Dumnezeu și Dumnezeu ne primește în același fel în care-L primește pe El. Acesta este darul Lui. Din momentul în care am devenit creștini, aceste lucruri sunt o realitate. Din perspectiva faptului, noi suntem deja la fel de desăvârșiți precum Domnul Isus. Dar este posibil ca, din perspectiva experienței, să nu fim așa. Acest „fapt” nu vorbește despre altceva decât despre harul pe care Dumnezeul ni l-a dat și pe care l-a obținut prin Domnul Isus. Acest har ne-a fost dat prin unirea noastră cu Fiul lui Dumnezeu. Este posibil să avem parte de faptul primirii acestei moșteniri fără însă să ne bucurăm, în experiență, de ea. Între fapt și experiență este o mare diferență. Din perspectiva realității, mulți credincioși sunt foarte bogați, pentru că tot ceea ce-I aparține lui Dumnezeu este a lor. Cu toate acestea, din perspectiva experienței, sunt cei mai săraci pentru că nu folosesc în mod practic și nu se bucură de bogățiile pe care le eu. Un exemplu bun pentru această stare este fiul cel mare din Luca 15. În fapt, el era copilul căruia tatăl i-a spus: „întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău” (v.31). Dar în experiență, el nu a avut niciodată un ied să se veselească cu prietenii lui (v. 29). Era fiul unui om bogat. Aceasta era poziția lui, era un fapt. Dar a fost posibil să nu se fi bucurat nici măcar de un ied. Aceasta era starea lui, experiența lui.
Ar trebui să ne fie foarte clară deosebirea dintre fapt și experiență. Acestea sunt două aspecte diferite. În primul caz, este vorba despre ce a realizat Dumnezeu pentru noi; de poziția pe care ne-a dat-o Dumnezeu. În al doilea caz, este ceea ce practicăm, este modul în care ne bucurăm de ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Credincioșii au tendința să meargă înspre extreme. Unii (de fapt, majoritatea) nu cunosc bogățiile pe care le au în Domnul Isus. Nu știu că tot ceea ce Domnul Isus a realizat este deja a lor, ci fac planuri și strategii pentru a obține harul. Încearcă să realizeze prin propria lor putere tot felul de fapte drepte pentru a satisface cerința lui Dumnezeu și dorințele noii lor vieți. Alții (nu puțini) cred că înțeleg prea bine harul lui Dumnezeu. Cred că Domnul Isus i-a înălțat deja într-o poziție de nedescris. Sunt deja mulțumiți și nu caută să pună în practică, experimental, harul pe care l-au primit de la Domnul Isus. Ambele categorii greșesc. Cei care acordă atenție experienței și uită faptele sunt legați de lege. Cei care acordă atenție faptelor și disprețuiesc experiența folosesc harul ca pe o scuză pentru ușurătate. Pe de o parte, creștinul ar trebui să înțeleagă, din Scripturi, care este poziția lui înălțată în Domnul Isus. pe de altă parte, ar trebui să cerceteze în lumina lui Dumnezeu dacă umblarea lui este la înălțimea harului chemării lui.
Dumnezeu ne-a așezat în cea mai înaltă poziție. Prin unirea noastră cu Domnul Isus, tot ce a realizat Domnul și toate victoriile Lui sunt ale noastre. Aceasta este poziția noastră în realitate. Întrebarea care se pune acum este cum putem experimenta tot ceea ce Domnul Isus a realizat și toate victoriile Lui. Mai trebuie făcut un pas al credinței între fapt și experiență, adică, pentru ca faptul să devină experiență, pentru ca ceea ce a realizat Dumnezeu să poată fi preschimbat în practica omului.
Acest pas al credinței nu este altul decât „folosirea” sau „administrarea” moștenirii. Domnul ne-a lăsat un testament. El a murit și testamentul este acum în vigoare. N-ar trebui să mai avem o atitudine indiferentă sau nepăsătoare, ci ar trebui să ne ridicăm și să „folosim” moștenirea pe care am primit-o astfel încât să ne putem bucura sau experimenta binecuvântarea moștenirii. Noi suntem deja copiii lui Dumnezeu. Tot ce are Dumnezeu este acum al nostru (1 Corinteni 3:21-23). N-ar trebui să fim ca fiul cel mai în vârstă care a avut promisiunile, dar în zadar pentru că nu a intrat în bucuria folosirii lor. Din cauza nechibzuinței și a necredinței lui, nu a cerut și nici nu a folosit. Din acest motiv, nu a avut nimic. Dac-ar fi cerut să-și exerseze dreptul lui de fiu, nu ar fi avut numai un ied ci mii și mii de iezi!
Acum, noi nu avem nevoie de nimic altceva decât să folosim, prin credință, ceea ce Dumnezeu ne-a promis; ar trebui să „încasăm” prin credință ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi în Domnul Isus. Înainte ca cel căruia i-a fost destinat un testament să poată experimenta și să se poată bucura de moștenire, el trebuie să facă două lucruri. În primul rând, trebuie să creadă că există o moștenire. În al doilea rând, trebuie să se ridice, din toată inima, ca să-și administreze moștenirea. Bineînțeles că cel care nu crede că există o moștenire, nu se va ridica s-o administreze. Din acest motiv, trebuie să recunoaștem mai întâi că Dumnezeu l-a făcut cu adevărat pe Domnul Isus „înțelepciunea… și dreptatea și sfințirea și răscumpărarea” noastră (1 Corinteni 1:30) și că tot ceea ce Domnul a realizat și toate victoriile Lui sunt realizările și victoriile noastre. Dacă nu avem această credință, nu numai că nu ne putem aștepta la nicio experiență spirituală, ci păcătuim împotriva lui Dumnezeu și ne îndoim de lucrarea Lui! În al doilea rând, cei din lume administrează o moștenire folosindu-și puterea fizică. Dar ca noi să ne administrăm moștenirea noastră spirituală, trebuie să ne folosim puterea spirituală, care este credința. Întrucât această moștenirea este deja a noastră, trebuie să mai facem un pas mai departe, prin credință și ”să încasăm”, să folosim și să administrăm moștenirea noastră în Domnul Isus.
În Vechiul Testament vedem un alt exemplu care ne arată în mod corect relația dintre fapt, credință și experiență. Este vorba despre istoria intrării israeliților în Canaan. În vechime, Dumnezeu le-a promis țara Canaan israeliților. Le-a vorbit despre asta lui Avraam, Isaac, Iacov și chiar celor zeci de mii de oameni care au ieșit din Egipt. Din perspectiva lui Dumnezeu, țara fusese dată deja. El le promisese că va lupta pentru ei și că ei își vor învinge toți dușmanii. Era un fapt că Dumnezeu le dăduse deja țara și pe popoarele din ea în mâna israeliților. Deși faptul exista, ei nu-l experimentaseră încă. În fapt, țara era deja a lor, dar în experiență, ei nu dețineau nici măcar o bucată din ea. Acesta a fost motivul pentru care trebuiau să se suie și „s-o ia în stăpânire”, pentru că „vor fi biruitori” (Numeri 13:30). Cu toate acestea, din cauza necredinței lor, ei n-au putut să ia țara în stăpânire, din perspectiva experienței, în ciuda faptului că Dumnezeu le-o dăduse deja. După ce a trecut acea generație, Dumnezeu i-a spus lui Iosua: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi l-am dat, cum am spus lui Moise” (Iosua 1:3). Călcând cu tălpile picioarelor lor, ei trebuiau să intre în moștenirea țării pe care Dumnezeu le-o dăduse. Mai târziu, când s-au suit, au moștenit țara.
Aceasta ne descoperă secretul materializării desăvârșirii lui Cristos. Dumnezeu ne-a dat deja ce Cristos „este”, „are” și „a făcut”; toate sunt deja ale noastre. Ceea ce noi trebuie să facem acum este să experimentăm tot ce El este, are și a făcut. Nu este niciun alt mod de a experimenta toate acestea decât recunoscând că țara Canaanului este bună; parcurgând fiecare centimetru din țara lui Dumnezeu cu tălpile picioarelor noastre, vom descoperi cu adevărat că moștenim țara pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Dumnezeu dă; noi credem și primim. Acestea sunt faptul, credința și experiența.