În Noul Testament, este mai mult decât o presupunere faptul că loialitatea față de Cristos atrage, în mod inevitabil, ocară. Omul care este hotărât să asculte trebuie să fie pregătit să rămână singur.
Cu toții ne ferim să fim ridiculizați și disprețuiți. Vrem să fim acceptați. Tânjim după sentimentul de „apartenență” care rezultă din faptul de a fi conform celor din jurul nostru. Nimeni nu vrea să fie considerat ciudat – un inadaptat, un nonconformist.
Dar cel care vrea să umble cu Dumnezeu trebuie să fie gata să plătească acest preț. Domnul Isus a fost obiectul batjocurii pentru oamenii din generația Lui. La fel va fi cu toți cei care Îl urmează pe El.
Lumea nu suportă pe cineva care este supus în întregime voii lui Dumnezeu. Viața sfântă a unui ucenic consacrat condamnă păcatul și egoismul oamenilor preocupați de cele de pe pământ.
Dar și mai greu de îndurat este antagonismul din partea celorlalți creștini. E suficient de rău să vezi cum cei necredincioși își arată colții precum câinii de pe stradă. Dar mai trebuie băut și acest pahar al amărăciunii: disprețul coroziv al sfinților nesfinți.
Isus Însuși a fost respins de frații Lui, care considerau că avea probleme mentale! Și asta pur și simplu datorită faptului că El L-a pus pe Dumnezeu pe primul loc, iar sinele, pe ultimul loc. Ei nu puteau suporta un astfel de om. Cuvintele și faptele Lui îi ardeau ca lava fierbinte.
Și apostolul Pavel a experimentat acest lucru. El a scris creștinilor carnali din Corint: „Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, niște osândiți la moarte; fiindcă am ajuns o priveliște pentru lume, îngeri și oameni. Noi suntem nebuni pentru Cristos; voi, înțelepți în Cristos! Noi, slabi; voi, tari! Voi, puși în cinste; noi, disprețuiți! Până în clipa aceasta suferim de foame și de sete, suntem goi, chinuiți, umblăm din loc în loc, ne ostenim și lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâți, binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm; când suntem vorbiți de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor. Nu vă scriu lucrurile acestea ca să vă fac de rușine, ci ca să vă sfătuiesc ca pe niște copii preaiubiți ai mei.”
Biserica are nevoie de tineri care sunt dispuși să rămână singuri, cărora să nu le pese dacă sunt batjocoriți și disprețuiți. E nevoie de un nou gen de creștini, care să îndrăznească să fie diferiți în privința valorilor, a modului de a se îmbrăca, de a vorbi, precum și în năzuințele lor. „Se caută astăzi bărbați și femei care să-și urmeze convingerile despre adevăr și datorie cu prețul succesului, al prietenilor și al vieții însăși.”
Cineva a spus: „De o mie de ori e mai bună ciudățenia eficace decât normalul ineficace.”