Când s-a adunat o mare mulțime de oameni și au venit la El de prin fiecare cetate, Isus le-a vorbit printr-o pildă: „Semănătorul a ieșit să-și semene sămânța. În timp ce semăna el, o parte din sămânță a căzut lângă drum, unde a fost călcată în picioare și au mâncat-o păsările cerului. Alta a căzut pe stâncă și, cum a încolțit, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut în mijlocul spinilor, iar spinii au crescut împreună cu ea și au sufocat-o. Alta însă a căzut într-un pământ bun, a încolțit și a făcut rod însutit“.
Și zicând acestea, El striga: „Cine are urechi de auzit să audă!“. Ucenicii Lui L-au întrebat ce înseamnă această pildă. Isus a zis: „Vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, dar celorlalți li se vorbește în pilde, pentru ca, «Privind, să nu vadă, și auzind, să nu înțeleagă!». Semnificația pildei este aceasta: sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu. Cei de lângă drum sunt cei care aud. Atunci vine diavolul și ia Cuvântul din inima lor, ca să nu creadă pentru a fi mântuiți. Cei de pe stâncă sunt cei care, atunci când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină. Ei cred doar pentru o vreme, iar în vreme de încercare, se depărtează. Cât despre sămânța căzută între spini, aceștia sunt cei care aud, dar, în timp ce merg, sunt sufocați de îngrijorările, bogățiile și plăcerile vieții și nu aduc rod copt. Iar cât despre sămânța din pământul bun, aceștia sunt cei care, atunci când aud Cuvântul, îl țin strâns într-o inimă frumoasă și bună și aduc rod cu răbdare. – Luca 8:4-15
Luca așează cu atenție rostirea acestei pilde în contextul în care mulțimile s-au strâns la Isus și cetățile Galileii păreau părăsite de oamenii care veniseră să-L asculte. Isus nu era cuprins de nicio iluzie cu privire la adâncimea sau valoarea acestui entuziasm. El privea cu tristețe mulțimile înflăcărate, pentru că privea înlăuntrul lor și vedea cât de puțini dintre ei aduceau „o inimă cinstită și bună” ca teren pentru cuvântul Lui. Și pentru că a văzut superficialitatea entuziasmului lor de o clipă, cu o inimă grea, le-a spus această pildă pătrunzătoare. A folosit veșmântul parabolei pentru a ascunde adevărul de cei insensibili și pentru a-l transmite cu forță celor care erau pregătiți să-l primească, după cum se vede când le explică ucenicilor sensul ei. Toate pildele au acest dublu scop, de a ascunde și de a descoperi. Ascunderea este punitivă, dar pedeapsa este menită să vindece. Dumnezeu nu-i înșală niciodată pe oameni printr-o revelație care nu revelează, iar însăși ascunderea este menită să stimuleze o căutare care nu poate fi zadarnică.
Realitatea zugrăvită de parabolă este tragică. Trei eșecuri și un succes! Aceasta este cumva ameliorată observând că nu se spune cât din coșul cu sămânță cade în fiecare teren. Chiar și așa însă, faptul este destul de trist. Ce lecție este aceasta pentru toți reformatorii și apostolii adevărului, care, plini de râvnă, își imaginează că nu trebuie decât să-și deschidă gura ca lumea să asculte! Ce avertizare pentru cei care sunt luați de valul aparentei lor „popularității”! Ce apel solemn adresat tuturor celor ce aud mesajul lui Dumnezeu!
1. Comentatorii biblici au arătat că toate cele patru feluri de teren se puteau găsi aproape unul de altul, lângă lac, acolo unde lucra semănătorul.
Contextul pildei, însă, este mai profund decât o așezare geografică întâmplătoare. O cărare printr-un lan de grâu este o priveliște prozaică, dar cel care este obișnuit să caute lucrurile nevăzute, le vede strălucind întotdeauna dincolo de cele văzute: el privește cum lucrurile sunt înveștmântate în lumina cerească și găsește adevăruri profunde în lucrurile de zi cu zi. Semănătorul nu a aruncat intenționat sămânța pe cărare, dar o parte din ea a ajuns acolo. A rămas dezgolită pe suprafața terenului tare, însă nu suficient de mult ca să aibă ocazia să germineze pentru că imediat ce semănătorul s-a întors cu spatele către următoarea brazdă, un stol de păsări hoațe s-au coborât înapoia lui, dând din aripi și mâncând grăunțele. Posibil că solul era destul de bun, dar era atât de tare încât boabele de grâu n-au putut intra în el, ci au rămas numai la suprafață. Cărarea era pe același teren ca restul câmpului, doar că a fost călcată în picioare de trecători, poate ani întregi.
Inima în care au voie să treacă orice feluri de alte gânduri va rămâne neafectată de glasul lui Isus, chiar dac-ar vorbi cu cele mai divine și scumpe tonuri posibile, cu atât mai mult dacă vorbește printr-un om slab. Cel ce ascultă, aude cuvintele, dar este posibil ca acestea să nu treacă mai departe de timpanul urechilor lui. Rămân la suprafața sufletului lui împietrit și nereceptiv. Cât de mulți sunt cei care au auzit toată viața lor predicarea evangheliei, pentru că asta înseamnă aruncarea seminței, și nu au ajuns niciodată în contact cu ea! Zgomotul pașilor se aude necontenit pe cărare: tălpile grele ale afacerilor, roțile ușoare ale plăcerii, un șuvoi necontenit de trafic și zgomot asemeni celui care se revarsă zi și noapte pe străzile unei metropole, iar consecința este lipsa de sensibilitate la glasul lui Cristos.
Dacă am putea descoperi inimile celor dintr-o congregație, câte dintre ele ar fi surprinse ocupându-se de afaceri, plăceri sau activități preferate, chiar și când stau ca niște elemente decorative în bănci! Câte dintre ele aud glasul vorbitorului fără să răspundă nici măcar o dată cu un gând sau o tresărire! Câți dintre ei nu ar reuși nicicum să redea ultima frază auzită! Nu e de mirare atunci că, imediat ce ultimul cuvânt al mesajului a fost rostit, se repezesc un întreg stol de preferințe și ocupații ușuratice și îndepărtează orice fragmente din mesajul auzit atât de imperfect. Nu putem decât să ne întrebăm cât din amintirea predicii este îndepărtată din capetele ascultătorilor în primele cinci minute ale drumului lor spre casă prin conversațiile lor în întregime lumești în care se aruncă atât de dornici.
2. Următoare categorie de ascultători sunt reprezentați de sămânța care a avut o soartă întrucâtva mai bună, intrând parțial în pământ și încolțind.
Țarina, la fel ca multe altele din zonele deluroase, avea și locuri în stratul tare de piatră era acoperit doar cu o învelitoare subțire de pământ. Subțirimea sa a ajutat la o germinarea rapidă, întrucât stânca era suficient de aproape de suprafață ca să fie încălzită de soare. Astfel, creșterea a început cu o rapiditate nedorită și, înainte ca rădăcinile să se dezvolte îndeajuns pentru a-i hrăni, lăstari au început să apară deasupra pământului. Această creștere prematură este destinată să sfârșească într-un singur fel și anume, ca lăstarii să se veștejească sub dogoarea soarelui. Nu puteau să-și tragă nicio umiditate din patul de piatră de sub, iar soarele dogorea îngrozitor de deasupra, astfel că tulpinele verzi și firave au căzut și s-au uscat.
Aceasta este imaginea ascultătorilor sentimentali, care sunt atinși doar superficial de evanghelie și care care o primesc cu o prea mare ușurință, fără să înțeleagă ce anume implică aceasta. O iau pentru ei înșiși „cu bucurie”, dar sunt străini de exercițiile profunde ale căinței și durerii care ar trebui să preceadă bucuria. Proverbul care spune, „Ceea ce vine ușor, pleacă ușor”, este la fel de adevărat în viața creștină ca în orice alt domeniu. Convertiții obținuți rapid, se pierd rapid. Este adevărat că cele mai profunde și permanente schimbări pot fi realizate într-o clipită; dar dacă este așa, în acele momente sentimentele vor fi comprimate asemeni unui râu mare forțat să treacă printr-un defileu în munți, și vor împlini astfel, în timp scurt, lucrarea care ar fi necesitat altfel ani de zile.
Astfel de convertiți superficiali se regăsesc în toate trezirile religioase. Mulțimea care-L asculta pe Domnul nostru era în mare parte alcătuită din ei. Ei au fost cei care, atunci când a apărut o pricină de poticnire, „s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El”. Au avut urmași în toate mișcările religioase ulterioare. Lucrurile ușoare sunt luate de curentul creat de un tren aflat în trecere, dar cad repede din nou la pământ. Sentimentele sunt bune, dacă au rădăcini. Dar aceștia „n-au rădăcină”. Evanghelia nu a atins cu adevărat adâncurile naturii lor, a voinței lor, a rațiunii lor, și de aceea se ofilesc când trebuie să facă față trudei și sacrificiului de sine inerente unei vieți creștine.
3. A treia parte de sămânță a avansat și mai mult.
Aceasta a prins rădăcină și a crescut. Dar terenul avea și alți ocupanți. Era plin de semințe de buruieni și de spini (nu de tufe de spini). Așa că cele două culturi au pornit într-o cursă și, fiindcă buruienile rele cresc rapid, au învins și au sufocat lăstarii verzi ai grâului ce încolțea, de care nu s-a ales nimic, fiind înghesuiți și ascunși de lumină și aer.
Omul reprezentat aici nu a pregătit un loc curat pentru religia lui. A primit sămânța bună, dar a uitat că pentru a crește roadele bune ale caracterului creștin trebuie, pe de o parte să curețe și să arunce afară ceva, iar pe de altă parte să primească ceva. Probabil că a tăiat spinii, dar a lăsat rădăcinile sau semințele lor unde erau. Are un fel de rod, dar este sărăcăcios, necopt și verde. De ce? Pentru că n-a alungat lumea din inima lui. Încearcă să unească lucruri incompatibile, dintre care, cu siguranță, unul îl va ucide pe celălalt. „Spinii” lui sunt de trei feluri, după cum îi deosebește cu grijă Luca: „grijile, bogățiile și plăcerile”, dar în esență, sunt una, pentru că toate sunt „ale acestei vieți”. Cel sărac este absorbit de griji; cel bogat este și mai absorbit de avere, iar dorințele lui merg după plăcerile lumești, pe care nu-a învățat să le disprețuiască prin experimentarea plăcerii supreme a comuniunii cu Dumnezeu.
Observați că acest om nu este „îndepărtat”. Își păstrează până la sfârșit numele creștin. Probabil că este un membru foarte influent al bisericii, respectat de toți pentru bogăția și generozitatea sa, dar religia lui a fost sufocată de creșterea celorlalte lucruri. Are roade, dar acestea n-au ajuns la „desăvârșire”. Dacă Isus Cristos ar vizita orașul Manchester, oare câți astfel de creștini ar descoperi în locurile fruntașe ale sinagogilor.
4. Ultima categorie evită greșelile celor anterioare
Terenul este moale, adânc și curat. Sămânța se scufundă, își face rădăcini, încolțește, are lumină și aer și aduce rod copt. „Inima cinstită și bună” în care a ajuns a fost caracterizată bine drept una „al cărei scop este nobil și care se dedică cu generozitate acestui scop” (Bruce, Învățătura din pildele lui Cristos, p. 33). Cristos recunoaște că este posibil să existe suflete care să fie așa, încă înainte de intrarea cuvântului în ele. Există anumite stări ale sufletului care-l pregătesc pentru primirea adevărului. Dar Domnul nu subliniază numai dispoziția anterioară, ci și atitudinea ulterioară față de cuvântul rostit. „Auzind cuvântul, ei îl țin strâns”. Primit cu supunere, acesta este păstrat cu fermitate sau ținut strâns, indiferent cine sau ce ar încerca să-l smulgă din minte sau din inimă.
Mai mult, pentru a produce rodul caracterului creștin nu este nevoie numai de o strânsoare tenace, ci și de o perseverență răbdătoare a efortului. În vederea rodniciei, este nevoie de perseverență în fața obstacolelor dinlăuntru și din afară. Emblema creșterii nu este suficientă pentru a descrie procesul progresului creștin. Lăstarul formează spic, iar spicele poartă grâul matur, fără efort. Dar ucenicul creștin trebuie să lupte, să se împotrivească și să păstreze cu tenacitate o direcție de la care multe lucruri l-ar abate. Cu cât rezultatul este mai nobil, cu atât procesul este mai dureros. Grâul crește; iar caracterul este zidit, în primul rând prin primirea vrednică a seminței bune, iar apoi printr-o muncă răbdătoare și prin multă lepădare de sine.
Aceste diferite tipuri de caractere pot fi schimbate. Poteca poate fi desțelenită, piatra poate fi spartă și înlăturată, spini pot fi dezrădăcinați. Noi ne facem pe noi înșine fie potriviți, fie nepotriviți pentru primirea seminței și pentru aducerea de roade. Cristos n-ar fi rostit pilda dacă n-ar fi sperat ca unii dintre ascultătorii Săi care aparțineau celor trei categorii de terenuri deficiente să devină parte din cea de-a patra. Nicio lipsă de abilitate naturală și neschimbabilă nu-l poate împiedica pe cineva să primească Cuvântul, să-l adăpostească în inimă și să aducă roadă în răbdare.