Prin aceste mesaje am văzut că fiecare parte (carte) a Noului Testament prezintă Bisericii, în această dispensațiune, un aspect specific a lui Cristos. Datorită modului în care L-a apucat pe Cristos, autorul are o anumită povară și impuls lăuntric. Citind toate aceste scrieri avem înainte o prezentare foarte cuprinzătoare a Domnului nostru. Mai este însă, o altă caracteristică care este foarte bogată și folositoare. Aceste documente separate au valoarea pe care o au tocmai datorită contextului lor practic imediat. Circumstanțele pe care le adresează sunt cele care scot în evidență plinătatea cu multe fațete a misiunii, semnificației și mesajului lui Cristos. Istoria, atât cea temporară cât și cea spirituală, arată că Cristos este atât de necesar, dar de asemenea și întru totul potrivit. Acest lucru este foarte clar atunci când vedem contextul și ocazia scrierii fiecărei cărți. Epistolele către corinteni, sau către biserica din Corint, îl arată pe Cristos într-un mod deosebit de bogat, după cum sunt încredințat că vom vedea. Oh, ce mare nevoie am de un condei muiat în fântâna inspirației divine, ca să pot arăta măcar o fărâmă din ceea ce este încrustat din Cristos în aceste scrisori! Inima se clatină înaintea unei astfel de sarcini.
Ori de câte ori este menționat cuvântul ”Corint” sau ”corinteni”, reacția imediată este de încruntare. Neorânduiala, greșelile, păcatele și tot ce este condamnabil ocupă imediat prim-planul minții noastre. Starea lucrurilor de acolo era, într-adevăr, îngrozitoare și dureroasă. Acest lucru ne permite să ne întrebăm dacă acesta este sau nu creștinism. Nu putem da un răspuns superficial, iar acest element contrastant și contradictoriu nu poate fi scuzat. Cu privire la aceste lucruri, autorul acestor scrisori folosește cel mai drastic limbaj. Confruntați-vă cu aceste lucruri! Luați-le ca atare! Nu ascundeți nimic! Făcând aceasta, adresați marea întrebare: de ce a îngăduit Dumnezeu toate acestea și de ce a îngăduit să fie consemnate într-un document care să circule în cercuri tot mai largi și într-o perioadă de timp mereu crescând? De ce nu a acoperit Dumnezeu această rușine, această ocară, această contradicție față de propria Lui natură și voie? Procedând astfel și punând întrebarea esențială, n-ații făcut altceva decât să dați răspunsul. Dumnezeu nu a făcut niciodată așa ceva, nici în istoria celor mai mari slujitori ai Săi, nici a poporului Lui ales. Trebuie să punem o întrebare foarte semnificativă cu privire la această cale ciudată a lui Dumnezeu, pe care credem că noi n-am alege-o niciodată: Din perspectiva viitorului, ar fi un câștig sau o pierdere dacă toate aceste fărădelegi și greșeli ar fi acoperite și ascunse posterității? Putem pune această întrebare în mai multe moduri, dar am avut noi, și Biserica pe parcursul veacurilor, de câștigat din Epistolele către corinteni, văzând ce a determinat ca ele să fie necesare? Două lucruri se evidențiază ca răspuns la această întrebare fundamentală. În primul rând, este vorba despre valorile care au sporit și care au izvorât tocmai din situația care a fost tratată. Și, în al doilea rând, cum de a putut exista o astfel de situație între creștini?
Aceste două aspecte se vor dovedi foarte folositoare pentru noi, deschizându-ne calea spre ape și mine adânci și foarte folositoare.
Să începem, așadar, adunând laolaltă ceea ce am putea numi:
Prada de război
Nimeni nu se îndoiește că în Corint a fost o luptă, chiar una foarte încinsă, cu privire la mărturia lui Dumnezeu. Lăsând la o parte, pentru moment, tragedia și rușinea situației de acolo, care sunt valorile obținute în urma ei?
Ne-am obișnuit să vorbim despre Epistolele către efeseni și către coloseni, având între ele cea către filipeni, ca fiind apogeul revelației Noului Testament. În ceea ce le le privește, acest lucru poate fi adevărat. Adică, este adevărat prin prisma faptului că sunt o revelație a planurilor veșnice a lui Dumnezeu cu privire la Biserică. Dar, în sfera creștinismului și a adevăratei semnificații a chemării și vieții creștine, se poate compara ceva din Noul Testament cu unele părți ale primei Epistole către corinteni? Să luăm, de exemplu, un scurt pasaj din capitolul 2, versetele 9-10: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.
Sau afirmațiile din capitolul 6, versetele 2 și 3, peste care trec majoritatea comentatorilor biblici și a exegeților pentru că nu le pot explica: „Nu știți că sfinții vor judeca lumea? … Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?”.
Ce mod surprinzător de a ne trezi cu privire la chemarea pe care o avem în Cristos! Ce-am putea spune despre capitolul 13? Este vreun pasaj în întreaga literatură care se poate compara cu el? Citiți-l în diferite traduceri, cum ar fi Moffat sau Amplified. Este cu adevărat un standard superlativ înspre care putem tinde. Nu e de mirare că însuși Pavel a scris, în altă parte și mai târziu: „Fraților, eu nu consider că am ajuns încă”.
Să trecem însă la capitolul 15, la această prezentare cu adevărat uimitoare a ceea ce apostolul numea: „Evanghelia pe care noi o propovăduim”. Când citim descrierea diferitelor categorii ale trupurilor de înviere ale sfinților – soare, lună, stele, gloriile; schimbarea și transformarea de la putrezire la neputrezire și toate celelalte detalii – suntem lăsați fără grai, având o singură mare întrebare: „Cum a ajuns Pavel să cunoască toate acestea?”. Singurul răspuns posibil nu face decât să sporească și mai mult minunea revelației primite. Cu siguranță că face parte din același întreg cu afirmația lui despre Masa Domnului de la capitolul 11 cu versetul 23: „Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat…”. Fiind la trecut, „ce v-am și dat” este cu siguranță legată de afirmația din cea de-a doua epistolă, de la capitolul 12: „Cunosc un om în Cristos, care, acum paisprezece ani…a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune …”. Capitolul 15 din prima scrisoare este, cu siguranță, numai o atingere superficială a acelor „lucruri care nu se pot spune”.
Am reușit să-mi susțin afirmația și argumentația că situația tristă și deplorabilă din Corint a fost făcută, în mod suveran, prin har, însăși ocazia descoperirii unora dintre cele mai sublime aspecte ale revelației divine? Slavă lui Dumnezeu pentru harul suveran!
Trebuie să ne apropiem acum de scopul special al acestor mesaje și anume, la ce anume înseamnă Cristos în această situație.
Pentru a vorbi despre acest lucru, trebuie să observăm câteva trăsături majore. Epistolele către corinteni sunt pline de contraste vii. Aflate în opoziție unele cu altele apar contrastele dintre:
Vechea și noua creație;
Natural și spiritual;
Întuneric și lumină;
Pământesc și ceresc;
Temporal și veșnic;
Vechiul Testament și Noul Testament; etc.
Între aceste aspecte contrastante stă Isus Cristos și ceea ce El înseamnă pentru fiecare. Spatele Său este îndreptat înspre prima categorie, cu un puternic „Nu!” dat de Crucea Sa. Fața Lui este îndreptată înspre ce-a de-a doua categorie, cu un puternic „Da!” dat de învierea Sa.
În felul acesta creștinismul este înfățișat ca fiind împărțit și rupt în două.
Creștinismul divizat în două
Ne este descoperit aici un creștinism căruia Cristos (în misiunea, semnificația și mesajul Său) îi spune un „Nu!” hotărât. Asupra acestui fel de creștinism stă scris cu litere mari: ”NU POATE”.
Acest lucru este afirmat și subliniat încă de la începutul primei scrisori și rămâne valabil în multele subiecte care sunt aduse înspre judecată și corecție. Numai spațiul ne împiedică să enumerăm toate aspectele condamnate de Dumnezeu. Citiți scrisorile și observați punctele cu privire la care Cristos spune de fapt: „Nu așa!”. În acest fel, la sfârșit, verdictul inclusiv și cuprinzător este: „Nu veți ajunge niciodată la sfârșitul lui Dumnezeu în acest fel!”. Pentru a ne ajuta să vedem acest lucru putem observa locul în care epistolele sunt situate în istoria și geografia spirituală. Extrageți referirile la Vechiul Testament din acestea și veți observa două lucruri care se evidențiază cu putere. Primul este vechea creație cu întunericul, haosul, neorânduiala, „golul” ei și diferitele trăsături ale judecății. Al doilea este Israelul în pustie. Pentru scopul nostru prezent ne vom referi la cel de-al doilea. În mod evident, prima scrisoare, în capitolul 10, îi așează pe corinteni (și un anumit fel de creștinism) în poziția în care era Israel, între Egipt și Țara Promisiunii, însoțind acest lucru cu o avertizare foarte puternică. Aceeași poziție este afirmată și în cea de-a doua scrisoare, la capitolul 3:7-16.
Care erau de fapt trăsăturile acestei poziții în istoria lui Israel?
1. Prin harul suveran, au ieșit din Egipt, terenul judecății, și, din perspectiva poziției, au fost botezați „în nor și în mare”.
2. Erau pe calea „chemării cerești” și a planului lui Dumnezeu.
3. Aveau semnele vieții și poziției supranaturale, ca de exemplu: mana, apa, etc: adică „taina lui Cristos” și „Stânca care era Cristos”. Cunoșteau valoarea suverană a sângelui Mielului. Dovezile că Dumnezeu erau cu ei și de partea lor erau multe. Dar, cu toate acestea, asupra lor plana necurmat amenințarea și pericolul de a-și pierde moștenirea, pe care – vai! – acea generație a și pierdut-o. Iată atenționarea dată acestui fel de creștinism al corintenilor. De ce a fost așa? Ce anume au de spus „corintenii” cu privire la acea poziție? Probabil că răspunsul este cuprins în două detalii; primul este că este posibil să fi ieșit pozițional din lume, dar că lumea să continue să fie în tine. Chiar și după toate judecățile care au căzut asupra lui, Egiptul ca continuat să-i atragă și să-i țină în strânsoarea lui. Nu le-a fost niciodată prea greu să privească înapoi înspre Egipt. Este ușor să vedem, din scrisorile adresate corintenilor, că lumea și-a păstrat forța, influența, atracția asupra sufletelor acestor creștini. Autorul era foarte sigur că acest lucru se poate dovedit dezastruos cu privire la moștenirea celor a căror poziție nu-i determină să aibă o stare cerească. Cu privire la acest lucru, el face o deosebire clară între:
Omul natural și omul spiritual
Literal, este vorba despre omul sufletului și omul duhului. Diferența dintre cei doi se rezumă la faptul că omul sufletului nu poate și nici nu merge până la capăt. Nu ajunge la maturitate, ci, chiar după mulți ani, este în continuare un „bebeluș” (3:1-2). Numai „cel care este spiritual” poate și va ajunge la capăt! Pavel accentuează cu tărie interdicția sub care se află primul când spune că „omul natural (sufletesc) nu poate”.
Creștinismul a fost foarte greoi când a fost vorba chiar și numai să recunoască această mare despărțire, ca să nu mai vorbim despre a o accepta. Rezultatul lipsei acestei deosebiri (care rezultă în urma brazdelor adânci și a lucrării de despărțire făcute de Cruce) există un creștinism care nu ajunge acolo unde intenționează Dumnezeu să ajungă și nenumărați creștini sunt conștienți de acest lucru!
Universitățile și facultățile pot forma doctori în medicină, filozofie, arte, etc, dar fiți siguri că nici un profesor și nicio universitate nu poate forma un om al Duhului care să cunoască „lucrurile care la inima omului nu s-au suit”! Acesta este verdictul dat de Noul Testament și ceea ce el argumentează.
Prin urmare, punctul central este că Cristos este Altul. Este celălalt Om, Omul Duhului. Cunoașterea, înțelepciunea și capacitățile Lui sunt de alt fel. Consecința reală a locuirii lăuntrice și a stăpânirii Duhului Sfânt este să arate și să facă din creștinism o reproducere, o imagine a lui Cristos. Misiunea, semnificația și mesajului lui Cristos este să producă acel alt fel esențial, care este El (vezi 2 Corinteni 3:16-18).
Citiți din nou cele două scrisori!