Am pe inimă un gând simplu și scurt din Marcu 12.
Și ședea în fața cutiei pentru daruri și privea cum gloata aruncă bani de aramă în cutia pentru daruri; și mulți bogați aruncau mult. Și a venit o singură văduvă săracă și a aruncat două leptale, adică un codrant. Și a chemat la sine pe ucenicii săi și le‐a zis: Adevărat vă spun că văduva aceasta, care este săracă, a aruncat mai mult decât toți care aruncă în cutia pentru daruri. Căci toți au aruncat din ce le prisosește, iar aceasta din lipsa ei a aruncat tot ce avea, tot din ce trăiește. – Marcu 12: 41-44
Ce valoare are cu adevărat viața mea?
Nu știu dacă vreunul dintre voi s-a simțit vreodată neobservat, neimportant sau nevrednic; tipul de persoană care n-are nicio influență, care nu poate influența cursul evenimentelor, nici măcar într-un grup de oameni ca acesta. Simți, pur și simplu că ești lipsit de importanță. Da, recunoști că Dumnezeu te-a mântuit, că ești copilul Lui, că ai fost născut din Duhul Lui, că ești într-o relație cu El bazată pe legământ. Știi toate aceste lucruri. Partea aceasta este rezolvată, nu te îndoiești de ea. Dar acum este vorba de valoare, de valoarea ta. Te întrebi: „Ce valoare are viața mea? Are viața mea vreo valoare reală? Nu pot predica. Nu pot merge până la capătul pământului, ca alți slujitori mari ai Domnului. Nu am mari abilități organizatorice. Nu am o avere mare care să-mi permită să sprijin și să ajut lucrarea lui Dumnezeu și pe cei din poporul Lui. Care este adevărata valoare a vieții mele?” Într-un fel sau altul, simți că dispariția ta ar trece cam neobservată. Poate că ți s-ar organiza un serviciu de înmormântare, ar cânta unul sau două dintre imnurile tale favorite și apoi te-ar îngropa (asta dacă n-ai fi incinerat). După înmormântare, totul s-ar termina și toți ar continua să trăiască exact la fel ca până atunci. Nicio diferență, nicio clătinare. Simți că ești foarte puțin important.
Văduva neînsemnată
Această văduvă neînsemnată era tocmai așa. N-avea nicio importanță în ochii lumii. Își trăise viața, care ajunsese la sfârșit, din câte putem vedea. Nu știm ce s-a întâmplat cu soțul ei. Este numită văduvă, ceea ce înseamnă că acesta murise. Nu știm cum a murit. Nu știm ce s-a întâmplat cu familia ei, dacă îi mai trăiau copiii sau dacă și aceștia muriseră. Tot ceea ce știm este că era o văduvă săracă. Ce putea face o astfel de femeie pe vremea aceea? N-avea nicio influență. Nu era membru al Sinedriului. Nu putea sta alături de preoții cei mai de seamă, de cărturari și de bătrânii poporului. Nu avea niciun cuvânt de spus cu privire la problemele care determinau cursul evenimentelor din poporul lui Dumnezeu. Nu era capabilă să se ridice în Templu și să profețească sau să țină o cuvântare răsunătoare. N-avea nici măcar bani prin care să-i influențeze pe alții, să-i ajute, sau măcar să aibă satisfacția lăuntrică că banii ei ajutau lucrurile să progreseze sau că și ea contribuia cu ceva substanțial, care era de ajutor. În termenii zilelor noastre, ne putem gândi la susținerea unei tipografii, a unei lucrări misionare sau prin alte lucruri concrete, materiale, substanțiale care să ajute lucrarea lui Dumnezeu, cum ar fi construirea unui spital, a unei leprozerii, cumpărarea echipamentelor necesare pentru astfel de instituții sau alte lucruri asemănătoare. Dar ea nu putea face nimic din toate acestea. Ea nu avea banii necesari pentru lucrurile de care era nevoie în vremea ei. Cu adevărat, era o persoană care trecea neobservată, neimportantă, necunoscută și fără vreo influență sau putere. Și nu cred că vreunul dintre cei care au trecut în acea zi pe la vistieria templului ca să-și aducă darurile a remarcat-o pe această femeie sărmană.
Adeverirea lui Dumnezeu cu privire la lucrarea Lui cu Israel
Ceea ce ea nu știa era că tocmai ea a fost, în acea zi, adeverirea întregii lucrări a lui Dumnezeu cu poporul Său. Ea nici nu bănuia că de bănuții ei depindea ceva atât de măreț. Presupun că majoritatea oamenilor care citesc această istorioară, o citesc ca pe o poveste foarte frumoasă, poate chiar ca pe o poveste sentimentală și mișcătoare despre grija lui Dumnezeu față de o sărmană văduvă. Da, slavă lui Dumnezeu. Dumnezeu poartă de grijă văduvelor și orfanilor. Lui Îi pasă de fiecare dintre noi. Dar aici este vorba de ceva mult mai important decât asta, pentru că pasajul este așezat în acea secțiune a evangheliei în care avea loc ruperea finală dintre Isus și popor, dintre Isus și sistemul acela, dintre Isus și templu, dintre Isus și marii preoți, cărturari și bătrâni. Întreg capitol 12 se ocupă cu această ultimă și importantă confruntare. Chiar după relatarea cu văduva, în altă evanghelie, ni se spune că Isus s-a întors și a spus: „Iată că vi se lasă casa pustie”. Nici măcar nu a mai numit-o „Casa Tatălui Meu”, ci a spus: „Iată că vi se lasă casa pustie; căci vă spun că de acum încolo nu Mă veți mai vedea până când veți zice: ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!’”. Citind versetele 38, 39 și 40 din Marcu 12 vedem că nu ni se spun prea multe legate de aceasta, dar Matei redă întregul mesaj în capitolul 23. Această cuvântare este cea mai înfiorătoare acuzație adusă de Domnul Isus împotriva religiozității, împotriva oricărui lucru formal, tradițional și instituțional. La Matei 23 scrie: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici!”. În versetele 38, 39 și 40 din Marcu se face doar aluzie la aceste lucruri, dar în versetul 40 scrie: „casele văduvelor le mănâncă”. Și în stilul lui desăvârșit, Marcu ne mută atenția de la acest verset, „casele văduvelor le mănâncă” la însăși una dintre aceste văduve.
Dumnezeu a venit la poporul Lui și a căutat peste tot roade. În acest capitol 12, în primele doisprezece versete, este redată o pildă despre care preoții cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii au știut că fusese rostită împotriva lor. Domnul Isus a vorbit despre o vie și stăpânul ei care a venit să întrebe: „De ce nu aduce roade?”. Atunci a săpat un teasc, a pus îngrășământ și a făcut tot ce era necesar. După aceea, vă aduceți aminte cum și-a trimis slujitorii, iar vierii i-au bătut și, în cele din urmă, a spus: „Voi trimite pe fiul meu. Cu siguranță îl vor primi cu cinste”, dar ei l-au omorât și pe fiul. Preoții cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii și-au dat seama că Isus a spus această pildă împotriva lor. Ce însemna asta? Dumnezeu căuta roade. Ochii Lui pătrunzători, ca para focului, priveau dincolo de tot ritualul exterior, de toată forma exterioară, de toate întâlnirile somptuoase, de toate jertfele animalelor care se aduceau atunci. Ce căuta El? Nu căuta frunze sau mărturisiri de credință, ci căuta roade. Adică, căuta să vadă dacă exista realitatea acolo. Dar ori de câte ori s-a uitat, nu a găsit decât vorbe goale, ceremonii goale, formalism, tradiționalism, instituționalism. Esența nu mai era acolo. Nu era dragostea adevărată pentru Dumnezeu. Nu era închinarea reală înaintea Lui. Nu era nimic de acest fel, cu excepția acestei neînsemnate femei. Și astfel, ea a devenit, în acea zi, adeverirea întregii lucrări a lui Dumnezeu cu poporul Israel.
Era ca și cum Satan ar fi venit înaintea lui Dumnezeu și I-ar fi spus: „Ha! Vezi! Acești oameni care sunt într-o relație de legământ cu Tine, acești oameni în care ai lucrat atât de mult timp, cărora le-ai dat cuvântul Tău, promisiunile Tale, legămintele Tale, uită-Te la ei! Uită-Te unde i-am dus! I-am făcut o simplă fațadă. Am mai multă putere între ei și în ei decât Dumnezeu, decât Tine!”. Fără să realizeze, acea femeie neînsemnată, a fost, în acea zi, adeverirea lui Dumnezeu. Ea reprezenta acea rămășiță evlavioasă din poporul lui Dumnezeu. Ea reprezenta tot ce era adevărat, drept, bun, demn de iubit și plin de compasiune în poporul lui Dumnezeu. Aceștia erau puțini, dar era rămășița lui Israel. Și în acea zi, în care ea îi reprezenta pe aceștia, a adeverit întreaga lucrarea a lui Dumnezeu. „Pe Iacov l-am iubit”. În acea zi, Iacov a stat înaintea Lui, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Isus, în persoana acelei neînsemnate văduve.
Lupta văduvei
Trebuie să înțelegem că noi avem parte de înțelepciunea dată de privirea în retrospectivă. Ea nu era deloc conștientă de aceste lucruri. Și dacă cunosc puțin din lucrarea diavolului, înțeleg că ea a avut o mare luptă de dus atunci. Probabil că i-a șoptit: „Are rost să bați drumul ăsta lung și prăfos pâna la templu numai ca să-ți arunci acolo bănuții? Păstrează-i, draga mea. Oare vrea Dumnezeu să mori de foame? Ești nechibzuită. Bine, bine, deci ești hotărâtă să mergi. Foarte bine, dar de ce să nu dai doar jumătate? Păstrează jumătate pentru tine.”. Dar ea a dat tot ce avea ca să trăiască. Nu a dat numai un bănuț, nu a păstrat nicio mică parte din puținul pe care-l avea, pentru ea. O, sunt atâtea alte lucruri cu care diavolul ar fi putut s-o prindă în cursă. După ce a pierdut lupta cu privire la hotărârea ei de a da bănuții, poate i-a zis: „Draga mea, ce diferență crezi că vor face bănuții tăi? Ajung doar cât să se cumpere două vrăbii! Cine vrea să cumpere două vrăbii? Nu au ei destul aur acolo? Draga mea, înainte să dai, așază-te și privește ce pun ceilalți. Nu vezi tot aurul? Tot argintul? Toți banii care curg în vistierie? Crezi că înseamnă ceva acei doi bănuți ai tăi? Chiar crezi că va observa cineva? Crezi că Dumnezeu se va uita la bănuții tăi? Oh, draga mea! Vitele de pe o mie de dealuri îi aparțin lui Dumnezeu, tot aurul și argintul Îi aparțin Lui. Păstrează-ți bănuții! Ai nevoie de ei mai mult decât are nevoie Dumnezeu.”. Dar ea nu l-a ascultat.
Perseverența văduvei
Ea avea perseverența unui caracter spiritual. Era hotărâtă să nu fie descurajată de nimic. Nu era încăpățânare, deși încăpățânarea unora pare să semene cu perseverența pe care o caută Dumnezeu. Dar El nu vrea încăpățânarea noastră. Aceiași oameni care pot fi încăpățânați într-o direcție, pot fi o pacoste teribilă pentru Dumnezeu și în lucrarea Lui. Dar aici este vorba despre un alt fel de perseverență. Era ceva așezat în ea, născut în ea de Duhul lui Dumnezeu. În cele din urmă, a ajuns la destinație. Mă gândesc că mergea des acolo. Nu știu de unde avea banii sau cum se susținea, dar a ajuns acolo. Nu știm nici măcar dacă L-a recunoscut pe Isus, sau dacă, cel puțin, L-a văzut. Tot ce știm este că a mers la vistieria templului. Nu știm dacă a ezitat puțin sau nu, dar este scris: „din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască”. Ceea ce a fost important a fost că Dumnezeu a fost prezent acolo. Și întreaga adeverire a lucrării lui Dumnezeu depindea de acea mică acțiune, de acea femeie neînsemnată din aceea zi. Ea nu L-a dezamăgit. Prin harul lui Dumnezeu, nu L-a dezamăgit.
În ceea ce privește cerul…
Cu toții o vom întâlni într-o bună zi. Sunt mulți oameni care vor să-i vadă pe Isaia, pe Ioan, pe Petru și pe alți sfinți cunoscuți. Cred însă că mulți dintre cei necunoscuți vor fi niște caractere la fel de interesante ca cei cunoscuți. Doar gândiți-vă, poate-i vom zice: „Tu, tu” – oricare ți-ar fi numele, Rebeca, Ana sau Sara – „da, am citit de multe ori despre tine în Biblie”. Din perspectiva cerului, ea a fost la fel de importantă ca oricare dintre marii apostoli.
Toate aceste lucruri ne conduc către o singură lecție simplă care, probabil, are trei aspecte.
Lecția 1: Conștiinciozitatea
În primul rând, este important să fim întotdeauna conștiincioși, să trăim întotdeauna în realitate. Este ușor să fim conștiincioși și să facem ceea ce trebuie atunci când suntem văzuți. Mulți dintre noi suntem descoperiți procedând așa. Dumnezeu nu se uită la fața ta simpatică din timpul întâlnirilor, spunând: „Ce scump om!”. El te vede așa cum ești, vede fața pe care o ai acasă: în dormitor, în bucătărie, la birou. Dumnezeu nu este păcălit. El nu poate fi înșelat de oameni. Aceștia joacă un rol, imediat ce ies afară din casă, dar Dumnezeu vede ce este înlăuntru. Câteodată, atunci când suntem mai puțin conștienți, Dumnezeu este prezent și se uită la noi. Ea nu știa că Dumnezeu era acolo. Slujirea ei era una secretă, ascunsă, conștiincioasă.
Lucrătura crinilor
Era un frate în vârstă între noi, Jack Rees, care se ridica de multe ori și ne vorbea despre lucrătura crinilor, așa o numea el. Cei care ne aducem aminte de el știm la ce anume se referea. El vorbea despre crinii care erau lucrați pe acoperișurile stâlpilor din pridvorul templului, pe partea orientată înspre tavan. Obișnuia să spună: „Nu-i așa că este extraordinar că toată această frumoasă lucrare în formă de crini era sculptată acolo unde nimeni, în afara lui Dumnezeu, n-o poate vedea?”. Apoi continua, vorbind despre această lucrare, despre nevoia de această lucrătură a crinilor în viețile noastre, pe care numai Dumnezeu o poate vedea. O slujire conștiincioasă, secretă, ascunsă.
Păstorul credincios
Într-o zi, un tânăr neastâmpărat își veghea oile și caprele. Deodată un slujitor a venit la el și i-a spus: „Tatăl tău te cheamă”. Nu mă îndoiesc că s-a gândit: „Off”. Era cel mai tânăr dintr-o familie numeroasă și probabil că și cel mai îndrăzneț, dacă înțelegem bine relatarea. Totuși a plecat. El păzea oile. Dacă în acea zi, el ar fi plecat la joacă, sau și-ar fi lăsat oile. Dacă n-ar fi fost acolo când a venit slujitorul? Dar a fost acolo. Avea grijă de oile tatălui său. Și în acea zi, el a fost uns ca împărat al lui Israel de către bătrânul profet Samuel. Este vorba despre David.
Războinicul viteaz
Sau mă gândesc la un alt adolescent, care se afla într-un teritoriu ocupat și care bătea grâul în teasc într-o peșteră, astfel încât madianiții, cei care ocupaseră țara, să nu-l găsească. El lucra. Ar fi putut să lase treaba aceasta pe seama mamei lui. Pe vremea aceea, femeile se ocupau de obicei cu vânturarea grâului. Ar fi putut să lase treaba aceasta pe seama mamei lui, a mătușilor lui sau a surorilor lui dar el era conștiincios. În plus, era un lucru periculos așa că l-a făcut el. Nici nu bănuia că acea urma să fie ziua vizitării lui. Dintr-odată, cineva i-a spus: „Războinic viteaz!”. A privit în jur, să vadă despre cine anume era vorba. „Tu”, a spus îngerul, „tu vei aduce izbăvirea!”. „Oh, nu”, a spus tânărul, „dă-mi un semn!”. Și a cerut două semne, care au fost împlinite. Era vorba de Ghedeon.
Rugul din deșert
Sau mă gândesc la Moise care fusese crescut în casa lui Faraon și primise o educație bună. El era cineva și avea o poziție înaltă. După ce a fugit din Egipt, timp de 40 de ani a stat în pustie, în partea de sud a muntelui Sinai. Când marea zi a vizitării lui a venit, el era la datorie și a văzut un rug în flăcări, care nu se mistuia.
Este prezent în lucrurile obișnuite
Vedeți că toți aceștia își făceau slujba în mod conștiincios. Oamenii cred că dacă ar putea ajunge la vreo întâlnire importantă sau la vreo conferință mare, ar vedea, dintr-o dată, o rază de lumină și un înger le va spune: „Ridică-te, viteazule. Tu vei elibera Europa. Tu vei elibera Anglia.”. Cu toții avem astfel de idei mari cu privire la cum vor decurge lucrurile și ne gândim: „Trebuie să fiu acolo, trebuie să ajung acolo”, mai ales dacă există binecuvântare asupra acelei conferințe sau strângeri. Dar se întâmplă foarte, foarte rar atunci. Din nou și din nou și din nou, se întâmplă că în rutina zilelor obișnuite, când facem cu conștiinciozitate ce trebuie să facem, Dumnezeu intervine. Atunci este ziua vizitării noastre. Nu vom uita niciodată. Dumnezeu nu este impresionat de aprinderea sentimentelor noastre sau dacă ne simțim înălțați. El nu caută să ne prindă în vreunul din aceste momente de înflăcărare. Nu, Dumnezeu nu face asta. El nu este impresionat de astfel de lucruri. Dumnezeu ne vede, acolo unde suntem și așa cum suntem și așteaptă.
Omul care ducea apă
Cred că acesta este unul dintre lucrurile importante pe care-l putem învăța cu privire la această femeie. Aș putea continua cu multe exemple din Vechiul, dar și din Noul Testament de oameni care-și făceau neîncetat datoria. M-am gândit de multe ori la bărbatul care purta apă, din Evanghelia lui Marcu. Nu-i cunoaștem numele. Pe vremea aceea, era treaba femeilor să care apă. De aceea, nu era un lucru plăcut, pentru acest bărbat să facă acest lucru. Ni-i putem închipui pe ceilalți cum vorbeau despre el. Dar a venit o zi în care Isus le-a spus ucenicilor Lui: „Veți vedea un om ducând un ulcior cu apă”. Era o priveliște ciudată. Noi suntem obișnuiți să avem apă de la robinet și nu ne dăm seama cât de mulți oameni cărau altădată apă. Dar El le-a spus: „Veți vedea un bărbat ducând un ulcior cu apă. Urmați-l! Când veți ajunge la destinație, spuneți-i stăpânului casei: ʹÎnvățătorul vrea să mănânce Paștele aiciʹ”. Acest om nu pierdea vremea. Nu savura o ceașcă de cafea turcească. Își făcea datoria la momentul potrivit.
Domnul are nevoie de el
Adesea m-am gândit la omul care și-a dat măgarul. Domnul a spus: „Veți găsi un măgăruș acolo și dacă cineva vă va întreba, să spuneți: ʹDomnul are nevoie de elʹ”. Uimitor! Toți acești oameni pe care nu-i cunoaștem, ce multe lucruri depindeau de ei. Lucruri foarte mari depindeau de ei.
Credincioșia văduvei
Văduva nu știa că Dumnezeu urma să fie acolo, în acea zi. Așa este Dumnezeu. Poate a mai fost de o mie de ori înainte la vistieria templului în decursul vieții ei. Și în acea singură ocazie, Dumnezeu a întâlnit-o. Din multe privințe, locul ei în economia lui Dumnezeu, locul ei în Împărăția lui Dumnezeu, locul ei înaintea tronului lui Dumnezeu, depindea de credincioșia ei din acea zi.
Lecția 2: Tot ce avea
Vreau să subliniez din nou că ea a dat totul, nu jumătate, nu două treimi, nu 95%. Există creștini care gândesc că au dat foarte mult dacă au dat 95%. Se gândesc că poate ar trebui scris undeva pe o placă comemorativă că au dat atât de mult. Ea nu a dat 95%. A dat totul. Mai mult decât atât, din multe privințe, pentru ea aceasta însemna mult mai mult decât pentru cei care aveau mult. Isus a spus: „din prisosul lor au dat”. Cu alte cuvinte, aveau un venit mare. Aveau miei care le aduceau un venit constant. Și dacă voiau să dea mai mult, poate că în restul săptămânii aceleia le-ar fi fost mai greu, dar totul se rezolva în următoarea săptămână. Dar ea, din ce urma să trăiască în restul săptămânii? Ce urma să facă? Era tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască. Vă aduceți aminte că se puteau cumpăra două vrăbii cu acei doi bănuți. Doar atât, dar poate cel sărac putea adăuga în acest fel puține proteine la dieta lui și astfel să supraviețuiască încă o săptămână. Ea a pus tot ce avea.
Administrând cu credincioșie
Mai este un aspect. Cred că Dumnezeu nu va fi adeverit niciodată de cei care dau puțin sau doar o jumătate sau două treimi. Îmi pare rău, nici măcar de cei care dau 95%. Dumnezeu va fi cu adevărat adeverit numai de cei care dau totul. Nu contează unde te-ai uita în Biblie. Este vorba despre tot. Acesta este prețul pe care Dumnezeu nu-l va reduce niciodată. Niciodată. Isus a dat totul. Dumnezeu a dat totul oferindu-L pe Isus. Femeia aceasta a dat totul. Maria, cu vasul ei de alabastru, a dat tot ce pusese deoparte. Nu este vorba doar despre bani. Aceasta este o atitudine. Cineva a spus: „Nu ai pe cineva cu adevărat, până când nu ai portofelul lui”. Soțiilor, gândiți-vă la asta! Nu ai pe cineva cu adevărat, până când nu ai portofelul lui. Este adevărat. În cele din urmă, deși sunt un lucru mic, banii arată foarte bine atitudinea inimii. Atunci când suntem cu adevărat predați lui Dumnezeu, atunci când Îi aparținem Lui, cu tot ce avem, atunci problema banilor va fi rezolvată. Nu cred că noi trebuie să renunțăm la toți banii noștri, așa pur și simplu. Problema se pune dacă noi suntem stăpânii sau administratorii? Știu că C.T. Studd – Domnul să-l binecuvânteze, pentru că prin el am fost mântuit – a renunțat la întreaga lui avere într-o singură săptămână. Dar cunosc și pe alții care s-au confruntat cu aceeași chestiune dar care n-au renunțat la averea lor ci au investit-o și, în cele din urmă, au dat cu mult mai mult decât C.T. Studd. Din acest motiv, există unii cărora Dumnezeu le spune: „Totul”, așa cum i-a spus lui C.T. Studd, iar altora: „Fii un administrator”. Principiul este același. Nu putem să-L adeverim niciodată pe Dumnezeu până nu dăm totul.
Privește mai întâi la Domnul
Poate te simți ca această văduvă săracă. Nu ai nicio influență. Nu ai nicio putere. Nu poți influența cursul evenimentelor. Iubit copil al Domnului, El vrea duhul tău. El caută să vadă dacă tu te-ai dat mai întâi lui Dumnezeu și apoi poporului Lui, lucrării Lui. Întâi Domnului și apoi poporului Său.
Lecția 3: Pământul și cerul au standarde diferite
Un al treilea lucru asupra căruia vreau să vă atrag atenția este, cu siguranță, un miracol al harului: „a dat mai mult decât toți cei ce au aruncat în vistierie”. Cum este posibil, indiferent cum am privi lucrurile, ca doi bănuți să fie mai mult decât un siclu? Sau decât un talant de aur sau de argint? Potrivit standardelor lumii acesteia, doi bănuți rămân doar doi bănuți. Da, putem fi impresionați de dăruirea ei și putem să fim foarte înduioșați de sacrificiul ei, dar trebuie să fim sinceri. Doi bănuți sunt doi bănuți. Un talant de aur este un talant de aur și un talant de argint este un talant de argint. Aceasta este maniera în care lumea judecă lucrurile, nu cerul. Din punctul de vedere al cerului, femeia a dat o avere. Dac-ar fi fost vreo femeie bogată și ar fi dat milioane în acea zi, efectul avut asupra cerului nu ar fi fost mai mare. Îmi pot închipui cerul reverberând: „Ai auzit?”. O, chiar în ziua în care Isus taie legătura dintre Dumnezeu și Templu, chiar în acea zi, această femeie neînsemnată a devenit o adeverire a căilor și lucrării lui Dumnezeu cu poporul Lui. Ea a dat mai mult decât toți. Mai mult decât toți. Cred că ar trebui să ne gândim la asta din nou și din nou și din nou, doi bănuți, mai mult decât toți.
Sărmana văduvă a lui Lance
Îmi aduc aminte de o doamnă care a avut o influență foarte mare asupra mea cu anii în urmă, pe când mergeam la o biserică baptistă. Indiferent cum ai fi privit-o, era o femeie neînsemnată. Obișnuia să poarte o pălărie mică verde care arăta exact ca un capac de ceainic. Parc-o pot vedea. Niciodată n-a purtat vreo altă pălărie. Avea părul gri și tuns scurt. Nu era nimic deosebit cu privire la ea, nici în felul cum arăta și nici în ce privește trecutul ei. Când însă, am mers în Egipt, dintre toți oamenii de acolo pe care îi știam, această doamnă în vârstă, ciudată, (Dumnezeu s-o binecuvânteze), mi-a scris la fiecare două săptămâni pe toată durata celor doi ani a șederii mele acolo. Scrisorile ei erau minunate, cu adevărat minunate. Nu erau scrise foarte frumos, dar conțineau tot felul de noutăți: despre vreme, despre ce se întâmpla, despre copilul ce avea să vină și alte astfel de lucruri. Nimeni nu scria la fel ca ea. de fiecare dată mă înviora. Când m-am întors, am stat de vorbă despre ea cu trezorierul acelei biserici foarte mari, care mi-a spus: „Este cu adevărat o femeie remarcabilă. Are 70 de ani, și acum, când ar trebui s-o ia mai ușor, ea merge cu regularitate la spital, să îngrijească bolnavi. Pe lângă asta, după mesele face curat în niște birouri. Și toți banii pe care-i câștigă îi dă unor anumiți trei misionari”. Ea a făcut lucrul acesta până în ultima zi de viață. Nu era mult. Erau numai câteva lire. Dar pentru acele puține lire, ea lucra din greu. Întotdeauna m-am gândit la ea ca la acea văduvă săracă, care a dat tot ce avea ca să trăiască. Sunt sigur că într-o zi, în împărăția lui Dumnezeu, astfel de oameni vor fi cunoscuți, cinstiți și răsplătiți.
Cei doi bănuți ai lui C.H Studd
Pot să vă povestesc multe istorii ale unor oameni care au dat cei doi bănuți. Mă gândesc la C.T. Studd, care era un om puternic, după cum mulți dintre voi știți. Un doctor l-a numit: „un muzeu al bolilor”. Când s-a întors din China și India, era într-adevăr un muzeu al bolilor. Era terminat. În plus, nimeni nu-l înghițea. Era mult prea direct. Era un om care putea spune ce voia, fără să se teamă. Și o făcea! Când a scris acea parodie după cântarea „Sus la luptă sfântă”, intitulată „Înaintați soldați de ciocolată, ca unii care fugiți de război”, nimeni din cercurile evanghelice nu l-a iertat. Când a mers la Cambridge și le-a spus celor de acolo: „Nu vă mai preocupați atât de mult de mințile voastre. Dumnezeu vrea trupurile voastre și inimile voastre, e suficient să ai o varză veche pe post de cap”. Profesorilor nu le-a plăcut acest lucru, dar studenților da. Nimănui din cercurile evanghelice nu i-a plăcut ce spunea el: „Nu mai vorbi așa!”. Când a văzut asta și a auzit chemarea, C.T. Studd a spus: „Dacă nu va merge nimeni, voi merge eu”. Și Dumnezeu i-a spus: „Da, du-te tu!” și el a mers. Pentru aceasta, a trebuit să dea tot ce avea pentru trai. Nu mai era nimic ce nu a dat deja. Trupul lui era un muzeu al bolilor, el însuși era la vârsta pensionării, soția lui era bolnavă de inimă, dar a mers înapoi în Africa. Pe când era pe vapor, Dumnezeu i-a spus: „Ce faci nu este doar pentru inima Africii, ci pentru toată lumea neevanghelizată”. Cei doi bănuți ai lui au devenit o avere.
Cei doi bănuți ai sfântului Francis Xavier.
Sfântul Francis Xavier a auzit chemarea lui Dumnezeu de a merge în China. Era în jurul anului 1500. A putut ajunge numai până pe o insulă mică de lângă țărmul chinez. S-a îmbolnăvit de febră tifoidă și era pe moarte. I-a rugat pe cei de lângă el să-l ducă pe malul stâncos al insulei de unde putea vedea țărmul chinez. Atunci a spus: „Care-i valoarea vieții mele? Am venit până aici pentru că Dumnezeu m-a chemat în China. Care-i valoarea vieții mele?”. Apoi a murit. Dar Dumnezeu a luat aminte. Aceea nu a fost o moarte înspre moarte, ci o moarte înspre slavă. Oh, aș putea să vă spun poveste după poveste despre oameni care au dat cei doi bănuți. Au dat tot ce aveau. Și lucrul acesta a dus la adeverirea lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute. Nu contează cât de nebăgați în seamă suntem sau cât de nevrednici părem. Dumnezeu să ne ajute.
Cei doi bănuți ai doamnei Cowie
Voi încheia cu o ultimă relatare cu privire la un suflet drag, doamna Cowie. Ea a fost aproape toată viața ei misionară în India. Pasiunea ei era India. Ea trăia India. India curgea prin venele ei. Zi și noapte se ruga pentru India. Dar cumva, a înțeles că două rugăciuni sunt mai bune decât una singură și că nu poți obține anumite lucruri dacă se roagă două persoane. Obișnuia să stea lângă fereastră urmărindu-i pe toți cei care treceau pe acolo, așteptând vreun sfânt. Lucrul acesta a continuat o vreme și majoritatea dintre ei au început să evite să treacă prin fața casei ei pentru că obișnuia să le iasă în întâmpinare și să spună: „Dă-mi câteva minute pentru India, dragul meu”. Într-o zi, a ajuns așa de disperată că nimeni nu trecea pe acolo încât a mers singură la centrul de conferințe Honor Oaks, care nu era departe. Doamna Ogle era atunci responsabila. Ea este cea care mi-a povestit totul. Doamna Ogle era foarte, foarte ocupată. Doamna Cowie a bătut la ușă și i-a spus doamnei Ogle, care a ieșit afară: „Ai putea să aloci câteva minute pentru India? Nu găsesc pe nimeni”. Așa că au intrat, însă n-au putut găsi nicio cameră liberă. Doamna Ogle mi-a spus:„ În cele din urmă, am mers în debara. Și acolo am avut parte de cel mai frumos timp de rugăciune pe care l-am avut vreodată”. Lucrul acesta reprezenta cei doi bănuți ai doamnei Cowie. Chiar înainte să moară, ea a intrat în legătură cu Bakht Singh. I-a spus doamnei Ogle: „Acesta este omul. Rugăciunile mele de-o viață au fost pentru el. El este omul”. Cei doi bănuți ai ei au devenit o avere.
Cei doi bănuți ai doamnei Barber
Am spus că voi încheia și așa voi face. Aș putea să vă spun poveste doamnei Margaret Barber care a mers în China ca misionar printr-o organizație misionară pe care nu vreau s-o numesc. Din cauza geloziei dintre misionari, a fost acuzată de adulter și trimisă înapoi acasă, în dizgrație. Desigur că era complet nevinovată. A mers la Handley Moule, acel om evlavios, episcop și i-a povestit tot ce se întâmplase. Acesta i-a spus: „Trebuie să te întorci în China.” „Dar cum m-aș putea întoarce în China?”, a spus ea. „Ei bine, cine a fost cel care te-a chemat?”, a întrebat el. „Dumnezeu m-a chemat”. „Atunci, Dumnezeu va avea grijă de tine, nu-i așa?”, i-a spus el. „Da”, a răspuns ea și s-a întors în China, lângă Foochow, unde și-a petrecut restul vieții rugându-se pentru China. Numai în ultimii ani de viață, a ajuns să fie înconjurată de niște studenți de la Universitatea din Foochow care obișnuia să participe la cercul ei biblic. Unul dintre aceștia a fost Watchman Nee. Cred ca știți că atunci când a fost pe patul de moarte, i-a spus acestuia: „Cred că acum pot avea încredere în tine”. Era un soldat trecut prin multe lupte, această Margaret Barber. De ce a spus aceasta? Pentru ca a ajuns să aibă o experiență a crucii în duhul.