„Creșteți în harul și cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru, Isus Cristos.” 2 Petru 3:18
Sunt două trăsături remarcabile ale acestui apel stăruitor. Una este asocierea strânsă pe care Petru o revendică cu apostolul Pavel (v.15). Cealaltă este că acestea sunt ultimele cuvinte ale credinciosului păstor către turma lui Dumnezeu. Ele se concentrează asupra problemei creșterii. O astfel de creștere reprezintă cea mai bună protecție împotriva căderii credincioșilor din poziția lor sigură. De asemenea, este cel mai sigur mod în care, în cazul lor, se aducea slavă Domnului lor – „acum și pentru totdeauna”. Acesta, așadar, este un mesaj foarte important pentru noi toți. Trebuie să creștem în cunoașterea lui Cristos și trebuie să o facem crescând în har.
Cu ani în urmă, am vizitat o școală și am fost prezentat unui profesor, care mi-a explicat metoda lui de a-și încuraja elevii. Pe pereții clasei erau afișate detalii personale ale fiecărui copil, completate cu o mică fotografie. Înregistrările reale pe foi constau în steluțe, care erau lipite acolo din când în când și care, desigur, variau ca număr. În fiecare săptămână, câteva dintre aceste steluțe erau distribuite unor elevi; acest lucru se făcea exclusiv pe baza creșterii. Dacă un elev trecea de la citirea cuvintelor de cinci litere la cele de șase litere, primea o steluță, chiar dacă nu era nicio steluță pentru cei care deja puteau să citească cuvinte de opt litere. Dacă cineva repeta corect tabla înmulțirii cu șapte pentru prima dată, primea o steluță, în timp ce cel care deja știa tabla înmulțirii cu nouă nu primea nimic. La fel era și la alte materii: singura condiție pentru steluța râvnită era să fi făcut un progres față de trecut. Așadar, cel mai slab elev avea la fel de multe șanse ca și cel mai strălucit – poate chiar mai multe. Steluțele nu erau acordate atât pentru realizări, cât pentru creștere. În Școala spirituală a lui Hristos, progresul este la fel de important ca și realizările. Niciunul dintre noi nu trebuie să fie mulțumit de statura noastră spirituală prezentă, ci trebuie să fim preocupați de creștere. A crește în cunoașterea Domnului Isus înseamnă mult mai mult decât a crește în cunoașterea teoretică despre El; implică procesul de a deveni zilnic mai asemănător cu El în caracter. Iar acest lucru este posibil doar pe baza harului. Domnul Isus ne-a amintit că nu putem crește doar gândindu-ne la asta sau prin eforturi proprii. Creșterea vine prin viață. Pentru noi, viața este în întregime o chestiune de har. Așa se explică de ce Petru pune harul pe primul loc. Trebuie să creștem în har dacă vrem cu adevărat să creștem în asemănarea cu Domnul.
Esența harului este că nu lasă loc pentru eu. Încrederea în sine, sub orice formă, trebuie abandonată complet înainte de a putea bucura de darul fără plată al harului lui Dumnezeu. Așa cum scrie Pavel: „Dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altfel, harul nu mai este har” (Romani 11:6). Și tot Pavel a fost cel care a putut să-l ajute pe Petru în această chestiune, într-un moment foarte critic al vieții sale spirituale. Citim întâmplarea în Galateni 2:11-21. Cum putea Petru, înaintat în vârstă, să se gândească vreodată la iubitul său frate Pavel fără să-și amintească de acel incident, când Pavel a fost capabil să-l conducă pe el și pe Barnaba înapoi de pe terenul cărnii pe cel al harului, dând acea definiție remarcabilă a ceea ce a făcut harul în schimbarea temeliei vieții de la vechiul „eu” la noul „Cristos în mine”? „Am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc; totuși, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”. Și totul a luat naștere în urma unei confruntări traumatice între cei doi bărbați. „I-am stat împotrivă în față”, spune Pavel, „căci era de osândit” (v.11).
Putem fi șocați de însăși ideea unei certe între cei doi mari apostoli. Când a scris Faptele Apostolilor, Luca nu a menționat-o. Duhul Sfânt, totuși, l-a inspirat pe Pavel să le dea galatenilor și nouă această dezvăluire, și putem fi siguri că Petru ar fi fost de acord să fie spusă întâmplarea, pentru că ea poate fi de mare ajutor în a arăta calea creșterii spirituale, care este doar prin har. Știm că creșterea are loc acordând atenție Cuvântului lui Dumnezeu (1 Petru 2:2). Știm, de asemenea, că se produce și printr-o apropiere constantă de Domnul, în rugăciune (1 Petru 2:4-5). Cu siguranță vine și prin ascultare (1 Petru 1:22). În esență, însă, ea are loc prin intermediul crucii. Din acest motiv, Dumnezeu este capabil să folosească experiențele noastre umilitoare pentru a favoriza creșterea noastră spirituală. Cred că asta i s-a întâmplat lui Petru la Antiohia. La urma urmei, el a fost cel care a scris: „Smeriți-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe” (1 Petru 5:6). Dacă creșterea noastră nu este o creștere în umilință, atunci mă îndoiesc că este câtuși de puțin creștere.
Nu există niciun dubiu că, în Antiohia, el a trebuit să fie înfruntat, pentru că a greșit în mod evident. Realitatea era că el începea să-i trateze pe unii credincioși ca pe niște creștini de clasa a doua, doar pentru că le lipsea distincția exterioară de a fi circumciși. Ne minunăm că Petru, care a fost căpetenia primilor misionari însărcinați să meargă în toată lumea și să predice Evanghelia la orice făptură (Matei 28:19), și chiar omul care a deschis ușa Evangheliei pentru neamuri, în Cezareea (Faptele 11:17), a putut să se comporte astfel. Înainte de a începe să-l condamnăm, totuși, să ne întrebăm dacă nu am acționat și noi uneori la fel de inconsecvent ca el. Să căutăm să descoperim cauza ascunsă a acestei căderi spirituale.
Nu este greu de găsit. Motivul din spatele acțiunilor sale era frica – „temându-se de cei tăiați împrejur” (v.12). În acele momente, Petru a trecut de pe terenul omului nou pe terenul omului vechi. Faptul simplu este că fiecare creștin are două naturi – omul cel vechi, care este în vrăjmășie cu voia lui Dumnezeu, și noua sa natură în Cristos, care este întru totul plăcută lui Dumnezeu. În ceea ce privește răscumpărarea, omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Cristos; viața noastră creștină începe când suntem făcuți un om nou, prin viața de înviere a lui Cristos. Dar, în experiență, aceasta este o chestiune care trebuie aplicată și dezvoltată. Trebuie să ne socotim „morți față de păcat, dar vii pentru Dumnezeu, în Cristos Isus” (Romani 6:11). A crește în har, așadar, înseamnă a avea zilnic tot mai puțin din sine, iar a crește în cunoașterea Domnului înseamnă ca viața noastră zilnică să fie stăpânită din ce în ce mai mult de Cristosul care locuiește în noi.
Să ne întoarcem la Petru. Una dintre caracteristicile sale naturale era lașitatea. Ne amintim că, în noaptea în care Domnul a fost vândut, Petru a fost atât de copleșit de frică, încât s-a lepădat de Domnul de trei ori. Nu putea face altfel, dacă era fricos din fire. Fiecare dintre noi are caracteristici diferite în alcătuirea lui; Petru pare să fi fost, în constituția lui, un om fricos. Desigur, el striga tare uneori – oamenii fricoși fac asta adesea. Și-a învârtit sabia și a vorbit agresiv, dar acest lucru putea fi ușor o manifestare a fricii lui intrinsece. Desigur, se poate susține, și pe bună dreptate, că, după Rusalii, Petru a fost un om schimbat și chiar a devenit renumit pentru curajul său. Asta este adevărat și este un exemplu frumos al cuvintelor lui Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos … în mine”. Este important să vedem, totuși, că, deși era un Petru nou, exista întotdeauna posibilitatea ca el să revină la sinele său vechi, dacă își lua ochii de la Domnul.
Curajul lui Petru de la Rusalii nu însemna că omul lui cel vechi fusese schimbat, întrucât acesta este atât de stricat, încât nu poate fi schimbat; de aceea a trebuit să fie răstignit. Nu, însemna doar că Petru a experimentat puterea crucii de a-l elibera de sine. A continuat să se bucure de această experiență, dar ce era el în natura lui, cu caracteristicile sale fizice și psihologice, nu doar că a persistat, ci era gata în orice moment să se reafirme dacă Petru părăsea terenul harului. Poate că nu realizăm cât de repede putem trece de pe tărâmul Duhului pe tărâmul cărnii, dacă nu continuăm să „privim la Isus”. Viața nouă pe care o trăim este, conform cu Galateni 2:20, o viață pe care o trăim, în trup, prin credința în Fiul lui Dumnezeu. Vom descoperi, așa cum pare să fi descoperit și Petru, că omul nostru cel vechi, răstignit, poate întotdeauna să iasă în prim-plan dacă ne luăm ochii de la Domnul.
Pavel l-a mustrat pe Petru, dar a recunoscut propria sa dependență absolută de har. „Căci, dacă zidesc iarăși lucrurile pe care le-am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător de lege” (v.18). Petru ar fi putut încerca să-și justifice acțiunile cu fraze pioase, dar adevărul simplu era că îi era frică. Iar frica nu aparținea omului nou în Hristos, ci omului cel vechi, care încă nu acceptase verdictul crucii asupra lui. Poate că a argumentat: „Ei bine, eu simt …” sau „Eu prefer…” sau „Eu cred…”. Dar răspunsul divin la toate aceste argumente este că, prin cruce, un astfel de „eu” a fost pus deoparte. „Nu mai trăiesc eu …”. Îmi imaginez că atunci când Pavel a rostit aceste cuvinte, inima lui Petru a răspuns pozitiv și, mai ales când i s-a reamintit că iubitul Domn Isus s-a dat pe Sine Însuși pentru ca acest lucru să fie posibil, el s-a grăbit să-și ocupe locul sub crucea lui Isus. Dacă a fost așa, atunci acesta a fost un moment când, cu siguranță, a crescut în har. Crucea este darul harului lui Dumnezeu, prin care trăim o experiență continuă de eliberare de sine.
Ne întrebăm ce s-a întâmplat însă cu Barnaba? În cazul său nu se menționează frica, ci mai degrabă că a fost „dus de val …” (v.13). Barnaba era un om curajos din fire, așa că frica nu era o problemă pentru el. Era un tip foarte plăcut și conciliant. Poate că este logic să sugerăm că tocmai această natură amabilă a sa l-a determinat să participe la căderea din Antiohia. „Omul vechi” în Barnaba poate că era un caracter drăguț și prietenos, dar asta nu schimbă verdictul Scripturii că: „cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8). Și nimeni să nu-mi spună că, fiind născut din nou, nu mai pot fi „în carne”, pentru că eu știu că pot. Nu este de datoria noastră să facem distincție între cei care au un „om vechi” urât și cei care au unul frumos, deoarece ni se spune că în toți „omul vechi” „se strică” și trebuie să fie dat la o parte (Efeseni 4:22). Așadar, dacă Barnaba cel prietenos argumentează: „Eu simt …” sau „Eu cred …”, același răspuns divin vine la el ca și la Petru: „Nu mai trăiesc eu …”.
Sunt sigur că nu a reacționat astfel. Cuvintele mari ale lui Pavel despre eficacitatea crucii de a ne da pe noi la o parte și de a-l aduce pe Cristos ar fi fost la fel de binevenite pentru el ca și pentru Petru și, cu siguranță, și pentru tine și pentru mine. Nu repetăm noi cu bucurie cuvintele lui Ioan Botezătorul: „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3:30)? Ioan vorbea despre lucruri exterioare, deoarece era un om al Vechiului Testament, dar, în Noul Testament, o astfel de experiență trebuie să fie și interioară. Este în mine, în viața și caracterul meu, dorința să crească Cristos în mine, așa că trebuie să fie la fel de adevărat și faptul că eu trebuie să mă micșorez.
Următoarele cuvinte au fost scrise de regretatul Dr. F. B. Meyer: „Obișnuiam să cred că darurile lui Dumnezeu sunt pe rafturi, unul deasupra altuia, și că, cu cât creștem mai mult în caracterul creștin, cu atât mai ușor le ajungem. Acum descopăr că darurile lui Dumnezeu sunt pe rafturi, unul sub altul, și nu este o chestiune de a crește, devenind mai înalt, ci de a ne apleca mai jos; trebuie să coborâm, mereu să coborâm, pentru a obține cele mai bune daruri ale Sale”. Aceasta este o altă modalitate de a ne reaminti că creștem în cunoașterea lui Cristos numai pe măsură ce mai întâi creștem în har. Iar harul înseamnă o descoperire constantă a propriei mele nevoi de a fi răstignit.
Sună negativ cele spuse? Ei bine, cuvintele lui Pavel prezintă acest aspect doar pentru a deschide calea pentru cealaltă parte, care este în mod glorios pozitivă: „totuși trăiesc … Cristos trăiește în mine”. Acest lucru este adevărat pentru fiecare creștin. Nu este un ideal la care suntem așteptați să aspirăm, ci este baza însăși a acceptării noastre de către Dumnezeu. Aceasta este ceea ce a făcut harul. A îndepărtat omul cel vechi și l-a adus pe cel nou. De îndată ce Petru și Barnaba s-au confruntat cu această problemă, au fost eliberați de ei înșiși și armonia lui Cristos și a Evangheliei sale a fost restabilită în biserica din Antiohia. A fost un episod dureros, dar, prin el, Petru a crescut. A acceptat mustrarea, s-a întors la cruce și s-a apropiat și mai mult de Fiul lui Dumnezeu, care l-a iubit și s-a dat pe Sine pentru el. S-a smerit sub mâna puternică a lui Dumnezeu. Aceasta este esența creșterii spirituale. Ascultați-l mai târziu la Ierusalim: „Dar noi credem că vom fi mântuiți prin harul Domnului Isus, la fel ca și ei” (Fapte 15:11).
Aceasta poate părea o abordare prea teologică – sau chiar medicală -, și anume faptul de a vorbi despre cele două naturi, care ne vor caracteriza până când vom primi trupurile noastre de înviere, lipsite de păcat. Totuși, este un fapt pe care ar trebui să-l recunoaștem. Când Ioan a scris: „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, pentru că sămânța lui rămâne în el; și nu poate păcătui pentru că este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3:9), se referea la această viață nouă, nestricăcioasă, care este a noastră în Cristos – viața pe care acum o trăiesc în trup -, care este fără păcat, deoarece ea este „Cristos în mine”. Acesta este dreptul prin nașterea de sus al fiecărui credincios. În același timp, realizăm că există cealaltă latură a ființei noastre, pe care Pavel o descrie ca „legea păcatului care este în mădularele mele” (Romani 7:23). Se prea poate că, numai pe măsură ce a început să progreseze în viața creștină, apostolul a devenit conștient de această păcătoșenie inerentă care se află în natura noastră veche. Târziu în viață a fost constrâns să admită că era cel mai mare dintre păcătoși. Când a spus că nu este vrednic să fie numit apostol, totuși, a putut adăuga: „Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt … am lucrat mai mult decât toți; totuși, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care era cu mine” (1 Corinteni 15:9-10). Avea loc creșterea dublă. El a realizat tot mai mult nevoia sa de har și, în același timp, a devenit tot mai asemănător Domnului său.
Crucea nu doar că lucrează pentru noi; ea este menită să lucreze în noi. Există ceva în mine care nu poate fi schimbat; poate doar să fie răstignit. Credincios fiind însă, există în mine acea natură sfântă a lui Cristos, care va crește pe măsură ce inima mea este ocupată cu El. Există o urâțenie a sinelui pe care o deplâng adesea. Ea mă conduce la cruce pentru a experimenta din nou puterea eliberatoare a harului lui Dumnezeu. Pe măsură ce acest lucru se întâmplă, cresc în har. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu trebuie să fiu preocupat de mine însumi. Există o frumusețe în Domnul Isus care mă umple de uimire și laudă. Cuvântul lui Dumnezeu îmi spune că acest Isus trăiește în inima mea, prin credință, și El trăiește în mine pentru a face cunoscută și altora frumusețea Lui, prin mine.
SFINȚENIA nu este un lux spiritual. Este o parte a Evangheliei. Și este modul ales de Dumnezeu pentru a-L revela pe Cristos oamenilor din jurul nostru. Când Ezechiel a scris despre noul legământ, prin care inima de piatră urma să cedeze locul unei inimi de carne și poporul răscumpărat al lui Dumnezeu urma să fie locuit de Duhul Său Sfânt, a adăugat: „Și neamurile vor ști că eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când voi fi sfințit în voi înaintea ochilor lor” (Ezechiel 36:23). Aceasta înseamnă că mărturia supremă a Evangheliei către necreștini depinde de creșterea în har și în cunoașterea Domnului Isus din partea celor care sunt mântuiți prin harul Său.
El m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine cu acest scop, și anume ca într-o zi să fiu cu adevărat asemenea Lui. Pe măsură ce mă îndrept spre acea zi, pot cunoaște o creștere constantă a vieții Sale în mine. Dar trebuie să fiu dispus să mă micșorez. Trebuie să cresc în har și, deopotrivă, în cunoașterea Lui. Acesta este scopul Evangheliei.