Și a doua zi când au ieșit din Betania, a flămânzit. Și văzând de departe un smochin având frunze, s‐a apropiat să vadă dacă poate va găsi ceva în el. Și când a venit la el, n‐a găsit nimic decât frunze, căci nu era vremea smochinelor. Și a răspuns și i‐a zis: De‐acum înainte nimeni să nu mănânce rod din tine în veac. Și ucenicii lui au auzit aceasta. – Marcu 11:12-14
Și pe când treceau ei dimineața, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Și Petru, aducându‐și aminte, îi zice: Rabi, iată smochinul pe care l‐ai blestemat s‐a uscat. Și Isus răspunzând le zice: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat vă spun că oricine va zice muntelui acestuia: Ridică‐te și aruncă‐te în mare! și nu se va îndoi în inima sa, ci va crede că ce zice se va face, va avea. De aceea vă spun, tot ce veți cere, rugându‐vă, credeți că ați luat și veți avea. Și când stați de vă rugați, iertați, dacă aveți ceva împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greșelile voastre. Iar dacă nu iertați, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu va ierta greșelile voastre. – Marcu 11:20-26
Ce a intenționat Domnul să-i învețe, pentru totdeauna, pe ucenicii Lui și Biserica Lui?
În primul rând, ceea ce a vrut să-i învețe a fost că cei neroditori vor fi distruși, în mod inevitabil; că viața este dăruită de Dumnezeu și este întotdeauna cu scopul aducerii de roade. Ca să ilustrez acest lucru, în modul cel mai simplu, revin la începutul Bibliei, unde Dumnezeu a făcut copacii, fiecare aducând sămânță după felul lui, cu scopul producerii de roadă. Aceasta este numai o imagine, un simbol, dar străbate toată învățătura Bibliei, și apare cu precădere privitor la poporul Lui din vechime, Israel. Viața națiunii a fost dată și susținută de Dumnezeu, dar scopul ei era aducerea de roade. Citim despre acea profundă durere a psalmistului cu privire la vița care a fost sădită și tăiată pentru că nu a adus roade (Psalmul 80). În cântarea de jale a lui Isaia din capitolul 5 citim acea tânguire a lui Dumnezeu pentru că poporul Lui a eșuat: „trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici”. Cu privire la aceasta profetul a dat propria lui interpretare și explicație: „El se aştepta la judecată şi, când colo, iată sânge vărsat! Se aştepta la dreptate şi, când colo, iată strigăte de apăsare!”. Întrucât națiunea care a fost creată și susținută de Dumnezeu nu a adus roadele, care erau consecința naturală a vieții pe care El a creat-o și susținut-o, a dat hotărârea: „Vă voi spune însă acum ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare”.
Blestemând smochinul, Domnul le-a adus aminte, acestui grup mic de ucenici, de toate aceste lucruri din trecut. Dacă, dintr-o cauză oarecare, nu este roadă, instrumentul menit să aducă roadă trebuie distrus. Pomul era numai simbolul, națiunea era în gândul Domnului. După secole lungi, a venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit. Ca urmare a refuzului de a-L primi pe El și Împărăția Lui, din cauza absenței roadei, a devenit necesară distrugerea instrumentului. Dimineața, ucenicii au văzut cum pomul s-a uscat din rădăcini – observați cuvintele semnificative, și cum este aplicat simbolul simplu și sacru.
După ce le-a îndreptat atenția înspre aceste lucruri, Domnul nostru le-a dat ucenicilor și interpretarea. Valoarea centrală a interpretării este că credința formează principiul rodirii. Ei au fost uimiți de puterea Lui de a distruge, cel puțin așa pare după lecturarea relatării. „Rabi, iată smochinul pe care l‐ai blestemat s‐a uscat!”. El le-a răspuns imediat: „Aveți credință în Dumnezeu”. Le-a împărtășit secretul care face ca distrugerea să nu fie necesară; și, prin urmare, secretul îndepărtării obstacolelor din calea Împărăției, pentru că a continuat: „Dacă aveți credință, veți zice muntelui: Ridică‐te și aruncă‐te în mare”. Când credința dispare din viața unei națiuni, piere și principiul vieții și dispare și posibilitatea de a aduce roade. Cu toate acestea, pentru ca acești oameni – luați din mijlocul poporului din vechime și cărora era pe cale să le încredințeze marile responsabilități ale Împărăției lui Dumnezeu – să nu piară la rândul lor, aveau nevoie, necurmat și mai presus de orice, să aibă „credință în Dumnezeu”. Întrucât viața se îndepărtase, nu s-a găsit roadă în națiune; iar viața se îndepărtase pentru că credința în Dumnezeu dispăruse.
Apoi, Domnul le-a poruncit să se roage. Rugăciunea este expresia credinței. De asemenea, le-a arătat că rugăciunea, care este expresia credinței, trebuie să fie și expresia vieții, stăpânită de compasiune, iertare, dar și de căutarea iertării. Rugăciunea dragostei – purificate, este adevărata exercitare a credinței. Așadar, i-a adus pe acești oameni – ca reprezentanți ai celor care le vor urma, întreaga Biserică a lui Dumnezeu, căreia urma să i se încredințeze marea responsabilitate cu privire la Împărăția lui Dumnezeu – față în față cu secretul central al vieții. Credința în Dumnezeu este secretul vieții de rodnicie.