Și noi eram în ochii noștri ca niște lăcuste și tot așa eram și în ochii lor. – Numeri 13:33
Bineînțeles că erau. Dacă cineva insistă să se numească pe sine lăcustă, probabil că nu va fi numit de alții leu. Oamenii aceștia se evaluau corect pe ei înșiși – erau niște oameni-lăcuste adevărați. Să privim aceste cuvinte în contextul lor pentru a înțelege ce înseamnă să fii un om-lăcustă și pentru a pricepe ceva din tragedia vieții lui.
Acești oameni au fost chemați și răscumpărați din robia Egiptului, au fost botezați în nor și în mare, pentru Moise, au băut din stânca duhovnicească care era Cristos și li se poruncise să intre în stăpânirea unei țări mari pentru Dumnezeu. În aceste circumstanțe, în vederea pregătirii pentru cucerire, au fost trimiși să iscodească țara pentru popor. Au intrat în țară și au văzut că era exact așa cum a promis Dumnezeu că este, dar au descoperit și că acolo erau cetăți mari și fortificate, locuite de uriași. Aceste lucruri din urmă le-au ocupat într-o așa de mare măsură viziunea și gândirea, încât n-au mai avut ochi sau minte pentru nimic altceva. Cu cât se uitau mai mult la uriași și cu cât se gândeau mai mult la ei înșiși, cu atât deveneau mai mici în ochii lor. Această încercare i-a descoperit că erau oameni-lăcuste.
Ce este un om-lăcustă?
Însăși imaginea folosită ne sugerează care sunt trăsăturile caracteristice fundamentale ale acestui fel de oameni. Lăcusta este o creatură a cărei vedere este, în mod normal, pe plan orizontal, la nivelul pământului. O astfel de perspectivă face ca lucrurile din apropiere să pară mari și ca vederea la distanță să fie imposibilă. Puteți verifica acest lucru așezându-vă jos, în poziția unei lăcuste și privind la cineva care se apropie, la un zid apropiat sau la o clădire mare. Din acel unghi, un om obișnuit pare un uriaș, un zid obișnuit pare de netrecut, iar o clădire obișnuită seamănă cu un munte înalt. Lucrurile ar arăta foarte diferit dacă v-ați ridica de jos și v-ați urca pe acoperișul clădirii respective de unde să priviți acel om și acel zid.
Prin urmare, omul-lăcustă, care privește totul în viață de la nivelul pământului, își pierde perspectiva asupra vieții. Are o idee complet exagerată cu privire la lucrurile de aproape și o percepție total inadecvată cu privire la lucrurile care-i dau vieții sensul cel mai profund și care-i determină cele mai mari posibilități ale ei. El judecă valoarea lucrurilor după carne și sânge, ziduri de piatră și cetăți fortificate. Nu poate vedea sau aprecia niciodată realitățile și scopurile morale și spirituale care, în cele din urmă, sunt forțele puternice ale vieții. Acestea sunt lucrurile care-l conectează pe om de izvoarele de sus ale puterii celei mari. Acești oameni pot vedea Roma imperială, cu toate puterile ei militare și politice, și o pot considera o forță de neoprit, dar nu pot înțelege puterea irezistibilă a unui grup mic de oameni obișnuiți, necunoscuți, care sunt stăpâniți de o experimentare autentică a lui Dumnezeu și constrânși de un mesaj spiritual. Pe planul orizontal, al pământului, ei nu pot vedea acele forțe spirituale și, prin urmare, nu pot crede în existența lor și nici că ar putea depăși cuceririle uriașilor militari și politici ai Imperiului Roman cu toate cetățile sale puternice.
Lipsa perspectivei
Așadar, omul-lăcustă este omul care și-a pierdut perspectiva în lumea lui Dumnezeu — vede totul din punctul de vedere al planului pământesc. Din această poziție, el nu poate vedea niciodată valoarea adevărată a forțelor morale și spirituale. Lucrurile materiale sunt mai reale pentru el decât realitățile spirituale care-i dau vieții cele mai profunde sensuri.
Acei oameni au putut vedea uriașii și cetățile fortificate, dar au pierdut din vedere tronul lui Dumnezeu și puterile sale împărătești. Din poziția în care erau, au fost atât de copleșiți de impresia puterii lucrurilor din apropiere încât au uitat complet ce a făcut Dumnezeu în Egipt și la Marea Roșie. Omul-lăcustă are o memorie slabă când vine ceasul crizei. Priveliștea unor oameni mari și a unor ziduri impunătoare îi șterg din memorie victoriile glorioase din trecut. Pierzându-și viziunea tronului, el nu-i mai percepe puterea. Oameni aceștia au uitat cine erau ei de fapt. Au uitat că fuseseră chemați și trimiși de Dumnezeu. Uitând tronul și însărcinarea primită, și-au pierdut locul în lume.
Pierzându-și orientarea în lume, n-au mai putut înțelege vremurile în care trăiau. Ei trăiau într-un ceas în care Dumnezeu se mișca lămurit înainte, înspre lucruri noi și mai mari. Aceasta era o perioadă de criză în istoria lumii. Neamurile Canaanului își încheiaseră timpul alocat – paharul răzvrătirii lor era plin și trebuiau să cedeze locul unui popor care era dispus să se miște în voia lui Dumnezeu. Un popor care înțelege și se mișcă în voia și scopul lui Dumnezeu nu poate eșua. Dumnezeu lucra atât „a voi, cât și a face”. Odată ce voiau, nu exista nicio îndoială cu privire la puterea Sa de a face. Însă oamenii care priveau lucrurile la nivelul pământului nu puteau înțelege acest lucru. Pierzând din vedere tronul, au pierdut simțământul prezenței și al puterii lui Dumnezeu. Ceea ce trebuia să le umple orizontul erau puterile spirituale, dar oamenii-lăcustă n-aveau discernământul necesar pentru a vedea acest lucru. Ei nu pot niciodată să discearnă corect vremurile. Pierzând legătura cu tronul, le lipsește înțelegerea care le permite să vadă forțele și scopurile veșnice ce dau istoriei semnificațiile sale finale și îi determină cursul.
Omul-lăcustă este un laș
Ca rezultat, omul-lăcustă este un laș. N-are curajul să se supună poruncilor lui Dumnezeu și să accepte provocarea puterii captivante a unei vieții conduse de tron și de autoritatea lui. Doar aceasta îi poate da acel simțământ al unei misiuni și al unui destin care-l poate face orb la toate obstacolele ce se află pe calea hotărâtă pentru el. Acest lucru a fost în mintea Lordului Tennyson când a pus următoarele cuvinte în gura unuia dintre cele mai reușite personaje ale sale:
„Pentru fapta însăși am săvârșit fapta
Într-o ascultare deplină față de Împărat”.
Aceasta este expresia unui suflet care se simte purtat de un simțământ de loialitate față de Împărat, care-l constrânge. El înțelege că trebuie să facă ceea ce poruncește Împăratul, indiferent de consecințe. Acesta a fost lucrul care l-a motivat pe Pavel și l-a împins înspre Roma, în ciuda pericolelor. Acesta a fost lucrul care l-a făcut pe Martin Luther de neoprit, în timp ce stătea în mijlocul dușmanilor săi și ai tronului lui Dumnezeu, la Worms. Acesta a fost lucrul care i-a dat curaj și statornicie lui Abraham Lincoln în timpul zilelor întunecate când furtunile amenințau să arunce corabia Statului pe stâncile egoismului uman. Caleb știa ce este acest lucru când sufletul său drept a strigat împotriva sfatului laș al oamenilor-lăcuste, spunând: „Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori!”. Nu este nicio urmă de lașitate în acea provocare loială de a asculta de Împărat.
Obstacole în calea progresului
Fiind un laș, omul-lăcustă riscă să țină în loc înaintarea oștirilor lui Dumnezeu în ziua cuceririi. El nu poate zădărnicii scopul final al lui Dumnezeu – țara trebuie cucerită, iar dacă omul-lăcustă nu este gata să riște totul în ascultare de porunca Împăratului, Dumnezeu va ridica o altă generație care o va face. Însă El trebuie să aștepte ca omul-lăcustă să moară în pustie și să fie dat la o parte din calea carului Său care înaintează. În acest caz, Dumnezeu a fost nevoit să se oprească timp de aproape patruzeci de ani, timp în care oamenii-lăcuste au bătut pasul pe loc în pustie. După ce și-au întors spatele Împăratului și s-au abătut de la poruncile Lui, n-au avut nimic altceva de făcut decât să aștepte să moară. S-au învârtit mult în pustie, au vorbit și s-au plâns mult, dar toată activitatea lor și ridicarea prafului n-au folosit la nimic pentru Dumnezeu și pentru scopul Său. Este un lucru foarte grav să nu asculți de poruncile tronului și să te întorci de la sarcina dată de Dumnezeu înspre sterpiciunea pustiei.
Lipsa viziunii
În acest ceas solemn în care trăim oamenii sunt în pericol să facă tocmai acest lucru. Oamenii privesc prea mult la nivelul pământului și pierd viziunea asupra tronului și asupra constrângerii Împăratului care-i poate determina să realizeze fapte mărețe pentru El.
Isus este Împărat
Isus, care este Dumnezeu arătat în carne, este Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Faptul că Isus este Împărat nu depinde de noi. Acest lucru a fost hotărât în sfatul Dumnezeirii. Nu suntem întrebați dacă vrem sau nu ca El să ne fie Împărat. Nu avem absolut nicio opțiune în această privință. Dumnezeu a stabilit acest lucru cu mult timp în urmă. Ceea ce ni se cere este să recunoaștem domnia Lui – să ne supunem guvernării Lui. Misiunea noastră… nu este să-i întrebăm pe oameni dacă doresc să aibă un Împărat sau nu și nici dacă le place ideea de a avea un Împărat. Misiunea noastră este o misiune a împăcării. Lucrul încredințat nouă este să-i implorăm pe oamenii de pretutindeni să se împace cu Dumnezeu în Cristos. Nu Dumnezeu este Cel care trebuie să accepte ideile sau planurile noastre. Noi trebuie să fim împăcați cu stăpânirea Lui și să acceptăm legea Lui.
Aceasta este cuvântul tronului: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Mergeți, așadar…” Aceasta este porunca unui Împărat – nu a unui Împărat teoretic, ci a unuia care este Împărat în realitate. „Toată autoritatea a fost dată” Lui. Prin urmare, porunca nu este să-i întrebăm pe oameni dacă trăiesc ceea ce El a spus și a învățat, ci să-i învățăm „să păzească tot ce v-am poruncit”.
Aceasta este însărcinarea dată de Împărat bisericii, în acest veac, și ea n-are dreptul s-o schimbe. Esența ei este că lui Isus I S-a dat deja toată autoritatea și, prin urmare, El poruncește oamenilor să asculte de poruncile Lui. „Tot ce v-am poruncit” – aceasta este o provocare adresată unor oamenii maturi. „Am devenit un om matur, prin urmare trebuie să împlinesc lucrarea unui om matur”. Care este lucrarea unui om matur? „Urmează-L pe Cristos, Împăratul”. Omul-lăcustă nu este dispus să facă acest lucru. El a pierdut tronul din vedere, privește la nivelul pământului, lucrurile apropiate par mari, iar el se teme.
Întrucât ați fost aduși la viață împreună cu Cristos, ațintiți-vă privirile la lucrurile de sus… Dumnezeu ne-a înviat și ne-a așezat în ceruri împreună cu Cristos Isus. Dumnezeu a făcut acest lucru ca să arate generațiilor viitoare măreția harului Lui în bunătatea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o în Cristos Isus. – Coloseni 3:1; Efeseni 2:6,7.