Următoarele paragrafe scrise de Harriet Beecher Stowe au format, prima dată, introducerea unei cărți scrise de Christopher Dean și publicate în 1847, intitulate „Religia, așa cum ar trebui să fie: experiența remarcabilă și moartea triumfătoare a lui Ann Thane Peck”. Ann Thane Peck a fost o tânără cu o purtare foarte plăcută, remarcată pentru devotamentul ei față de cauza lui Cristos, pentru pietatea ei personală și pentru experiența remarcabilă prin care a trecut pe patul morții. Ea a murit la vârsta de optsprezece ani, în noiembrie 1842.
—-
Sperăm că biografia acestei tinere, interesantă nu numai din pricina caracterului ei plăcut, ci și datorită devoțiunii ei timpurii unice și a morții ei premature, să fie folositoare, mai ales pentru cei care se găsesc, asemeni ei, în zorii vieții.
Unele lucruri pe care le conține sunt neobișnuite și am vrea să atragem atenția cititorilor asupra lor.
1. Ea este exemplul unuia care a căutat în mod serios și practic să facă tot binele pe care l-a putut face.
Mulți creștini sunt mulțumiți dacă fac ceva, alții își doresc să se asigure că fac multe lucruri, dar sunt puțini cei care recunosc obligația, și depun eforturi determinate, să facă tot ce pot. Foarte puțini par să fii căutat să vadă, în mod practic, ce trebuie să-I dea lui Cristos sau să cerceteze, cu o preocupare profundă, cum ar putea fi totul folosit în slujba Lui.
2. În cazul ei, motivația nu pare să fii fost conștiința și nici un simțământ al obligației care lucra cu o forță puternică și epuizantă, ci dragostea.
Aceasta este ceea ce a dat caracterul impulsiv, liber și frumos tuturor eforturilor ei. De ce mergea ea, la vârsta de paisprezece ani din casă în casă, implorându-i pe oameni, cu o simplitate copilărească, să arate dragostea caldă a lui Cristos, mângânindu-i pe cei bolnavi, rugându-se cu cei muribunzi? Nu pentru că simțea că aceasta ar fi fost datoria ei și nu îndrăznea să procedeze altfel, ci pentru că, umplută de dragoste pentru Mântuitorul nostru nevăzut și de milă pentru cei care-L neglijau, și ea, la fel ca apostolii, nu putea să facă altceva decât să vorbească despre lucrurile pe care le-a văzut și auzit. Ar fi fost mai dificil pentru ea să i se ceară să se oprească din a face aceste lucruri decât era efortul epuizant de a le duce la îndeplinire. Aceasta este explicația pentru care, deși era reținută și sfioasă, nu i se părea că este o obligație, ci un privilegiu să-și reverse sufletul în rugăciune, pe altarul social. Atât de plină de recunoștință, de devoțiune și de dragoste era întotdeauna, încât rugăciunea era pentru ea o necesitate scumpă, o odihnă, o ușurare. Aceasta explică frecevența perioadelor ei de rugăciune și a mărturisirii sincere „că nu se putea abține să nu se roage mai des”.
Aceste observații îi pot ajuta pe cei care încearcă să-și ducă, în mod conștient, la îndeplinire îndatoririle religioase, în ciuda faptului că este, pentru ei, foarte des, o strădanie dificilă și dureroasă și care progresează printr-o zbatere constantă și disperată. Cum ar putea să devină totul ușor? Cum ar putea să se arate în mod spontan și plăcut? Cu siguranță că atunci când Cristos a spus: „Învățați de la Mine și veți găsi odihnă”, cuvintele Lui au însemnat ceva. El a vrut să spună tocmai acest lucru „jugul meu este bun și povara mea este ușoară”. Cei care nu le găsesc ca fiind bune și ușoare, pot fi convinși că nu practică religia în felul lui Cristos, ci într-un fel propriu, mai rece și mai dificil. Este posibil să fie creștini și încercările lor triste și descurajante să fie prețioase în ochii Celui care nu rupe nici chiar o trestie frântă, dar întreaga lor viață este un conflict constant între simțământul obligației, al datoriei și inima lor mereu răzvrătită. Ei pot fi siguri că nu înțeleg încă modul în care Mântuitorul lor vrea ca ei să trăiască cu El și nici libertatea desăvârșită a fiilor lui Dumnezeu. Există un astfel de mod de a trăi cu, sau în Cristos, care face ca vegherea, rugăciunea, devoțiunea, răbdarea, blândețea, bunătatea să devină tot atâtea impulsuri spontane scumpe în loc să fie obținute prin trudă, pendulând între nădejde și disperare. Aceasta este adevărata libertate.
Însăși imaginea pe care o folosește Cristos ilustrează această idee: „după cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine”. Cum aduce rod o mlădiță? Nu prin eforturi neîncetate pentru a primi lumina soarelui și aerul; nu prin lupte zadarnice pentru acele influențe dătătoare de viață care oferă frumusețe florii și verdeață frunzei. Ea pur și simplu rămâne în viță, într-o uniune tăcută și netulburată; iar fructele și florile apar ca urmare a unei creșteri spontane.
Atunci, cum va aduce creștinul rod? Prin eforturi și zbateri pentru a obține ceea ce este oferit fără plată; meditând asupra vegherii, rugăciunii, acțiunii, ispitirii și a pericolelor? Nu! Ci trebuie să existe o concentrare deplină a gândurilor și afecțiunilor asupra lui Cristos; o predare completă a întregii ființe în mâinile Lui; o așteptare constantă pentru har de la El. Creștinii, în care aceste atitudini au fost bine înrădăcinate la un moment dat, merg mai departe liniștiți, asemeni bebelușilor adormiți purtați în brațele mamelor lor. Cristos le aduce aminte de fiecare datorie a lor, la timpul și locul potrivit, îi mustră pentru fiecare greșeală, îi sfătuiește în fiecare greutate, îi motivează pentru fiecare activitate necesară. Ei nu se gândesc la ziua de mâine, nici în domeniul spiritual, nici în cel material, pentru că știu că Cristos va fi la fel de accesibil mâine ca și astăzi, și că timpul nu constituie niciun obstacol pentru dragostea Lui. Nădejdea și încrederea lor se întemeiază numai pe ceea ce El vrea și poate face pentru ei, nu pe ceva ce ei presupun că ar putea vrea sau face pentru El. Protecția lor în fiecare ispită și necaz este predarea, deseori repetată și copilărească, a întregii lor ființe Lui, asemeni bebelușilor care găsesc un refugiu sigur, în orice necaz, la sânul mamelor lor. Faptul că subiectul acestei biografii a găsit această cale este demonstrat de multele și neobișnuitele activități în orice lucru bun. Citim: „Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, aduce mult rod; căci fără Mine nu puteți face nimic”.
Se pune întrebarea: „Cu siguranță că aceasta este o stare și niște simțăminte foarte plăcute, dar cum să ajungem acolo? De unde să începem?”.
Răspunul este: exact în același mod în care un păcătos începe viața creștină, venind la Mântuitorul și predându-și pe deplin, de bunăvoie și din inimă trupul, sufletul și duhul Lui; pe deplin hotărât ca în viitor să se supună pe deplin călăuzirii Răscumpărătorului. După ce ai făcut această predare generală, fă-o și specific, cu privire la orice circumstanță a vieții de zi cu zi.
Să ne imaginăm cum arată o zi trăită conform acestui principiu. Te trezești dimineața și te încredințezi pe tine însuți în grija lui Cristos pentru ziua respectivă. Prima ispită care te asaltează poate fi una care să te determine să irosești mult timp. Dar zici imediat: „Doamne ajută-mă în această privință”. Următoarea ispită poate fi aceea de a te irita. Aruncă-te din nou în brațele lui Cristos în această privință. După câteva ore, poți fi ispitit să faci câteva remarci critice cu privire la vreun vecin. Abandonează-te în mâna lui Cristos. După un timp, poate nu veghezi asupra ta și rostești o remarcă pripită sau negândită. Întoarce-te în acel moment la Cristos, mărturisește-ți vina și cere ajutor pe mai departe. Dacă te găsești încolțit de greutăți și ispite neobișnuite și în pericol să uiți din ce fel duh te-ai născut, retrage-te din ocupațiile tale pentru câteva clipe și cere ajutorul lui Isus. Exemplul tinerei care este subiectul acestei biografii, care avea la prânz un timp de rugăciune fixat, nu poate fi lăudat îndeajuns. Mijlocul zilei este de obicei cea mai puțin spirituală parte din întreaga zi. Pentru fiecare, răcoarea dimineții este, de regulă, un moment de bune intenții și hotărâri, iar liniștea serii este adesea dedicată pocăinței și cercetării de sine; însă amiaza este adesea o perioadă de grabă și agitație. De aceea este cu atât mai necesar să consacrăm atunci o perioadă de timp specific pentru rugăciune. Totuși, creștinul, care dorește să trăiască așa cum Cristos ne îndrumă, trebuie să se ferească să facă din timpul de rugăciune un înlocuitor pentru acea întoarcere constantă către El, pe care dorim să ne-o îndrădăcinăm în trăire. Dimineața și seara, copilul mic este împreună cu mama sa într-o îmbrățișare lungă și afectuoasă; ascultă cu încântare expresiile afecțiunii ei și răspunde de bunăvoie cu ascultarea promisă. Dar în momente de greutăți sau pericole, el aleargă instinctiv în aceleași brațe pentru protecție, fără să cântărească dacă pericolul este mare sau mic.
O linie directoare de mare importanță pentru cel care vrea să trăiască această viață este următoarea: în păcatele, necazurile și ispitele tale, nu fă nicio deosebire între lucrurile mari și cele mici. Amintește-ți că nimic din ceea ce are cel mai mic impact asupra creșterii și a progresului tău spiritual nu este nesemnificativ în ochii lui Cristos. Este un fapt cunoscut că creștinii sunt împiedicați în progresul lor de lucrurile mărunte mai mult decât sunt de cele mari. Pentru nevoile mari ei caută puterea lui Cristos, dar pentru cele mici, acționează prin propriile lor forțe. Dar dacă micile accidente din fiecare zi, neplăcerile mărunte la care este supus fiecare, sunt suficiente să tulbure starea ta sufletească și să stârnească o atitudine necreștinească, atunci acestea sunt pentru tine chestiuni de o importanță foarte serioasă. Și, prin urmare, și tu trebuie să le privești așa și nu poți rămâne pe deplin în Cristos decât acordând acestor lucruri acea importanță corectă care să te conducă să le aduci înaintea Lui cu aceeași libertate pe care o simți privitor la lucrurile pe care le numești de obicei chestiuni serioase. Dacă ești conștient de anumite defecte specifice și persistente, familiarizează-te cu acele incidente din viața lui Isus care au o legătură specială cu ele. Dacă ești iritabil, cercetează toate acele incidente care arată răbdarea Lui neobosită; dacă ești mândru, pe cele care arată umilința Lui; dacă ești lumesc, pe cele care arată spiritualitatea Lui; dacă ești neglijent și neatent în lucrul tău, pe cele care arată zelul și activitatea Lui neîncetate. Studiează-le, înțelege-le, păstrează-le în memorie și roagă-L să toarne în tine același duh. De asemenea, poți să-ți umpli memoria cu acele cântări sfinte care descriu caracterul Mântuitorului sau care imploră ajutorul Lui divin. În acest fel, cuvintele lor scumpe vor veni uneori înaintea ta în ceasul ispitirii ca un mesaj blând din partea Domnului.
Scopul pentru care au fost făcute acum aceste observații a fost ca ele să constituie niște indicatoare generale; dar singurul învățător adevărat al vieții adevărate de credință este Cristos. Du-te le El și cere-I să te călăuzească. Adu-ți aminte de cuvintele remarcabile, privitoare la Mântuitorul, spuse pe patul de moarte de subiectul acestor memorii: „A venit, m-a privit și a spus: Eu doresc să te fac la fel de blând ca Mine, la fel de răbdător, la fel de iubitor. Cu adevărat, părea că El a fost alături de mine de mult, doar că eu nu l-am observat”. Cristos spune acest lucru, în Biblie, fiecărui creștin, atunci când spune: „Voi pune legile mele în inimile lor și le voi scrie în mintea lor”. Cristos este gata să te facă la fel de blând, la fel de răbdător, la fel de iubitor ca El. Dacă îți dorești acest lucru cu adevărat, dacă-l dorești mai mult decât orice altceva, dacă ești gata să renunți la orice altceva, El îți va explica, în mod practic, ce înseamnă „să rămâi în El” și ca El să vină să-Și facă locuința cu tine. Atunci, cursa ta creștină va fi plină de dragoste și bucurie. Va semăna mai mult cu zborul neîngrădit al unei păsări decât cu zbaterile unui prizonier. Vei da la o parte, în mod natural, orice povară și păcatul care te asaltează atât de ușor și vei fugi cu răbdare în cursa care-ți stă înainte, pentru că-L vei vedea pe Isus la capătul ei și asta va umple întreg sufletul tău. Vei fi umplut de admirație, nădejde, bucurie în așa măsură, încât vei alerga pentru că nu poți rămâne pe loc. Vei uita de spectatori, de pista de alergare, de tot ce te înconjoară pentru că-L vei vedea pe Isus, care este în același timp Cel care te ajută, te judecă și răsplata ta veșnică.