Care este viziunea noastră?

 „Când nu este nicio viziune, poporul este fără frâu; dar binecuvântat este cel ce păzește legea” – Proverbe 29:18

„După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalte.” – Evrei 1:1-3

Să ne rugăm:

Iubite Doamne, continuând să stăm în prezența Ta, ne rugăm să ni Te descoperi. Nu ne lăsa să Te cunoaștem doar din auzite. Vrem să Te cunoaștem îndeaproape pentru că Tu ești totul pentru noi. Adunându-ne aici în această dimineață, dorim Doamne, să ne deschidem înaintea Ta și ne rugăm ca Duhul Tău să ni-L descopere pe Cristos în așa fel încât să apucăm viziunea și să continuăm să trăim și să slujim potrivit voii Tale. Îți cerem în Numele Tău scump. Amin. 

Solomon, cel mai înțelept dintre oameni, a compus trei mii de proverbe. El a fost folosit de Dumnezeu să ne dea cartea Proverbelor. În această carte, începând de la capitolul 10, găsim doar trei sute șaptezeci și cinci de proverbe, deci nu sunt consemnate toate proverbele lui Solomon. Și totuși, citind proverbele din această carte, este un verset deosebit de important, versetul 18 din capitolul 29: „Unde nu este nicio viziune, poporul este fără frâu; fericit este cel care păzește legea”. Viziune! Acest verset nu se referă la viziuni, ci la viziune. Este aceea viziune care este extrem de importantă pentru poporul lui Dumnezeu. De ce? Pentru că dacă nu este viziune, Biblia spune că poporul este fără frâu. Frați și surori, avem nevoie să fim ținuți în frâu. Încă după ce Dumnezeu a creat omul, i-a dat acestuia niște limitări. I-a spus că poate mânca din orice pom din grădină în afara pomului cunoștinței binelui și răului. Aceasta este o limitare. Motivul pentru care Dumnezeu a făcut acest lucru este acela că El ne cunoaște. Noi vrem să fim liberi. Mai ales în această țară, nu vrem să existe nicio limitare. Vrem să fim și să facem numai ceea ce vrem. Ne simțim atât de importanți! Dar, de fapt, omul are nevoie de înfrânare, are nevoie de viziune. Dacă nu este viziune poporul este fără frâu. Cu alte cuvinte, cei din popor vor face acele lucruri care li se par că sunt cele mai bune pentru ei. Aceasta este situația pe care o întâlnim în cartea Judecători. După toate situațiile descrise în Judecători, Duhul Sfânt a consemnat comentariul Lui, în ultimul capitol, ultimul verset. A spus, „Nu era rege, și fiecare făcea ce era drept în ochii lui”. Aceasta este cartea Judecători – confuzie. Nu este nicio limitare. Fiecare merge pe propria lui cale, și fiecare crede că propria cale este cea mai bună. Când se întâmplă acest lucru, nu există unitate. De aceea, unele versiuni spun că poporul se împrăștie. Fiecare merge pe propria lui cale. Și nu numai asta, în alte versiuni, Biblia spune, că poporul piere. Pentru că vrăjmașul este capabil să separe poporul lui Dumnezeu și să ne atace pe fiecare dintre noi în mod individual, astfel încât nimeni nu poate învinge.

Așadar acest subiect al viziunii și al diviziunii este foarte important. În Vechiul Testament, Dumnezeu a dat o viziune poporului Lui, Israel. Acea viziune era legea. Când păzea legea, poporul era în siguranță, dar când se răzvrătea împotriva legii, poporul pierea. Frați și surori, acelea au fost vremurile Vechiului Testament, dar noi suntem în perioada onu testamentară. Care este viziunea poporului lui Dumnezeu astăzi, echivalenta legii, viziunea poporului Vechiului Testament? La începutul cărții Evrei găsim scris că Dumnezeu s-a descoperit în parte, prin profeți. Niciunui profet nu i s-a dat viziunea întreagă a lui Dumnezeu, fiecăruia i s-a dat câte puțin mai mult. Dar în zilele noastre, El s-a descoperit pe Sine Însuși în Fiul Lui. 

Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu este viziunea. La Ioan 1:17 citim: „Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Cristos”. Acest cuvânt, „au venit”, în original, în greacă, înseamnă că harul și adevărul nu au existat pe acest pământ înainte, dar acum își au începutul și sunt duse mai departe prin Isus Cristos. Nimeni nu cunoștea ce este harul. Asta nu a însemnat că harul nu era acolo, pentru că Dumnezeu era acolo. Dar pe pământ, harul nu era prezent. Harul și adevărul au venit prin Isus Cristos, și ele au fost, și sunt în Isus Cristos. Care este, în zilele noastre, viziunea care unește cu adevărat poporul lui Dumnezeu, viziunea care ne ține în frâu și ne face capabili să fim una în loc să mergem fiecare pe calea lui? Aceasta este viziunea Domnului nostru Isus. Acest lucru este afirmat și în scrisoarea către Efeseni 1:9: „După ce ne-a făcut cunoscut misterul voii Sale, potrivit cu buna Lui plăcere pe care a hotărât-o în Sine Însuși, pentru ca la împlinirea vremurilor să-l ducă la îndeplinire, pentru a-Și uni în Cristos, toate lucrurile, din ceruri și de pe pământ” (trad.). 

Așadar, viziunea pe care Dumnezeu ne-o dă este viziunea Fiului Lui preaiubit, Cristos, pentru că Dumnezeu vrea ca El să fie capul tuturor lucrurilor din cer și de pe pământ. Sau cum spune în alte versiuni, toate lucrurile să fie însumate în El. În El trebuie să fie însumate toate lucrurile. Ce înseamnă acest lucru? În Romani găsim folosită aceeași expresie atunci când vorbește despre lege. Care este porunca lui Dumnezeu? Există zece porunci și multe alte rânduieli și orânduiri, dar pot fi însumate într-o singură poruncă, „Iubește pe Dumnezeu cu toată inima ta”. Aceasta este însumarea tuturor poruncilor legii. În același mod, vedem că Cristos este cel în care vor fi însumate toate lucrurile. Orice lucru trebuie să fie o arătare a lui Cristos. Trebuie însumat în Cristos Isus. Exprimată în mod simplu, viziunea pe care Dumnezeu ne-o dă este viziunea lui Cristos. El este viziunea atotinclusivă. Și această viziune ne face cu adevărat una.  

Îmi aduc aminte că, după ce m-am întors la Domnul, am fost atât de recunoscător lui Dumnezeu încât am vrut să-L slujesc. Nu știam ce înseamnă cu adevărat a-L sluji pe El, știam doar că voiam să fac ceva pentru El deoarece El făcuse atât de mult pentru mine. M-am oferit voluntar să merg în Mongolia să vestesc Evanghelia. Acela a fost modul în care mi-am exprimat recunoștința față de El. A fost un lucru serios pentru mine. Eram atunci în ultimul an de liceu. M-am pregătit mult pentru asta. Am adunat toate materialele pe care le-am găsit cu privire la Mongolia. Și nu numai atât, atunci credeam că singurul mod în care puteam să-L slujesc pe Dumnezeu era să merg la o școală biblică și să studiez Biblia, așa că mi-am ales o școală biblică. Pentru că eram activ între creștinii din Shanghai, cunoșteam multe denominațiuni, lucrarea lor și școlile lor biblice, am ales-o pe cea care credeam că era cea mai bună. După terminarea liceului n-am vrut să merg la facultate. Mi se părea că irosesc patru ani. M-am gândit că în mod sigur tatăl meu va fi de acord, pentru că tatăl meu era păstor și-L iubea pe Dumnezeu. Din nefericire, dar și din fericire, tatăl meu n-a fost de acord. A spus, „Nu, vei merge la facultate. După ce vei termina facultatea, te voi trimite în America să studiezi teologia”. Am fost foarte dezamăgit, întregul meu plan a fost dat peste cap. Însă, în China eram învățați să ne supunem părinților noștrii, așa că am mers la facultate. Era o școală creștină. Profesorii erau în mare parte americani. Erau misionari. Când am mers acolo, m-am implicat imediat din plin în toate activitățile creștine. Însă spre marea mea surprindere, s-a întâmplat un lucru la care nu m-am gândit niciodată, am descoprit că profesorii mei, misionarii din America, nu credeau că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu. Vorbeau despre Biblie dar numai din punct de vedere social. Nu credeau că Isus este Fiul lui Dumnezeu. De fiecare dată când încercam să menționez acest lucru, mă contraziceau. Eram surprins, nu știam ce se întâmplă. Crezusem că toți creștinii credeau în Cristos. Nu știam că există creștini numiți moderniști. Așa că după o vreme, m-am retras. M-am gândit că nu puteam continua în acest mod. În acea perioadă locuiam la cămin. Eram trei în cameră. Dar m-am gândit că eu trebuie să studiez Biblia și să mă rog. Așa că în fiecare zi îngenucheam lângă un scaun, citeam Biblia și mă rugam. Colegii intrau și ieșeau, dar mie nu-mi păsa pentru că aceasta era viața mea. Nu puteam trăi spiritual fără să citesc cuvântul lui Dumnezeu și fără să mă rog. 

În aceea perioadă, Domnul a început să îmi deschidă ochii. Primul lucru pe care l-am văzut atunci a fost legat de Biserică. Eu eram membru în biserica metodistă, unul foarte credincios, activ, dar am început să văd că Biserica nu este nici metodistă, nici baptistă, nici orice altceva, Biserica este una, una în Cristos Isus. Când Domnul mi-a vorbit legat de asta, am început treptat să înțeleg, într-o măsură mică. Ca fiu de păstor, a fost un lucru dificil, mai ales că în acea vreme, toți oamenii credeau că-i voi urma tatălui meu. M-am luptat cu privire la toată această chestiune, până când Domnul a început să ne adune împreună, șapte persoane, doi colegi de-ai mei și încă patru surori dintr-un spital prezbiterian. Am ajuns să ne cunoaștem unii pe alții, cu toții aveam același gând așa că ne-am rugat și l-am căutat pe Domnul legat de cum anume trebuie să procedăm. Prin harul Lui, Dumnezeu ne-a adunat împreună. Îmi aduc și acum aminte că prima dată când ne-am adunat împreună să frângem pâinea, am plâns cu toții. Eram atât de mișcați înlăuntrul nostru. Apoi Dumnezeu a început să aducă și pe alții. În timpul acelei perioade, responsabilitatea era în principal asupra mea. Să vă spun ce făceam. Eu eram cel care deschidea ușile. Eram cel care le ura bun venit oamenilor. Eram cel care punea scaunele. Eram cel care predica. Eram cel care-i trimitea acasă. Eram cel care închidea ușile. Făceam toate lucrurile. Eram atât de ocupat, încât mama a început să se întrebe dacă mai învățam ceva, pentru că atunci când mă întorceam acasă, târziu în noapte, încercam să învăț, dar adormeam în timp ce învățam în pat. Mama trebuia să vină și să mă învelească. Era îngrijorată. Dar când a văzut că notele mele erau bune, n-a avut nimic de spus. Nu vă voi spune ce s-a întâmplat în timpul anilor de facultate. Domnul a făcut minune după minune în privința învățatului meu. Nu îndrăznesc să vă spun, pentru că atunci când am spus în alte locuri, unii au încercat să facă la fel și nu a funcționat. 

După absolvire, trebuia să fiu angajat la facultate. Profesorul meu voia să-i fiu asistent, dar nu mi s-a permis. După ce am absolvit, fratele Nee mi-a cerut să mă alătur lui și am început să lucrez împreună cu el. Aveam numai douăzeci de ani și era prima dată când am plecat de acasă. Stăteam în camera de sus a editurii creștine. Nimeni nu-mi spunea ce să fac. Puteam să mă pierd pentru că aveam foarte mult timp la dispoziție. Din fericire îmi plăcea să citesc și, în fiecare săptămână, fratele Nee obișnuia să-mi dea să citesc tot felul de cărți. Apoi am început să călătoresc prin China, din oraș în oraș, ținând întâlniri de evanghelizare. Slujba mea era să predic evanghelia, să aduc oameni la mântuire. După ce erau mântuiți făceam patru lucruri. Numărul unu, îi botezam. Numărul doi, îi adunam împreună să frângă pâinea, să-și aducă aminte de Domnul. Numărul trei, le puneam pe surori să se acopere. Numărul patru, le ceream să părăsească denominațiunile. Aceastea erau în principal cele patru lucruri pe care le-am făcut timp de câțiva ani până când am obosit. Mă gândeam la ce pot să fac mai mult. Bineînțeles, aveam studii biblice, încercam să-i conduc în studierea Bibliei, dar după aceea, ce? 

Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, când a izbucnit cel de-al doilea război mondial eram în Singapore. Înainte că orașul să cadă, Domnul m-a condus în mod miraculos afară din oraș. Am mers în India de Sud unde am stat timp de două luni și jumătate. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, în acea perioadă, am avut un timp liniștit și, începând să citesc cărțile fratelui Sparks, Domnul a început să-mi deschidă ochii să-L văd pe Cristos. Frați și surori, eram pe punctul să gândesc astfel: „ce aș putea face în continuare?”. Atunci Dumnezeu mi-a deschis ochii inimii să văd imensitatea lui Cristos. I-am mulțumit Domnului. Acum știam ce trebuia să fac. Frați și surori, prin harul lui Dumnezeu, asta fac încă până la această vârstă. Nu este nicio limită.  

Viziunea este importantă. Când citim Vechiul Testament, patriarhii și profeții au fost ridicați de Dumnezeu și cu toții au avut viziune sau revelație. Viziunea este ceea ce vezi spiritual. Revelația este ceea ce auzi ceea ce înțelegi. Dar sunt unul și același lucru. Noe a avut o viziune a judecății lui Dumnezeu și a pregătit arca pentru mântuirea familiei lui. Avraam a avut viziune, Dumnezeu i-a dat revelație, i-a spus să plece din casa lui, chiar din familia lui, să meargă în locul pe care Dumnezeu i-l va arăta și, prin credință, a ascultat. Înainte să aibă viziune, Moise a încercat să-L slujească pe Dumnezeu pe calea lui proprie, prin propriile puteri, dar a fost un eșec, a trebuit să fugă să-și scape viața. Apoi, pe când avea optzeci de ani, Dumnezeu i-a dat viziunea. După ce a văzut acea viziune, Dumnezeu l-a trimis înapoi și l-a folosit. Isaia, în capitolul 6, a mers în templu să se roage pentru că era nesigur cu privire la viitorul națiunii și l-a văzut pe Dumnezeu pe tron. Dumnezeu era deasupra tuturor lucrurilor. Povara lui Dumnezeu a venit asupra lui.  

Fără viziune nu poți să-I slujești cu adevărat lui Dumnezeu. Și, bineînțeles, viziunea pentru noi astăzi este viziunea lui Cristos. Este atotinclusivă. Deseori ne gândim că evanghelizarea este viziunea noastră. Este adevărat, dar este începutul viziunii noastre, nu finalitatea ei. Obișnuiesc să spun următorul lucru, atunci când citim marea însărcinarea din Matei capitolul 28 citim: „Duceți-vă la toate națiunile, predicați evanghelia, aduceți oameni la mântuire”? Nu, ci: „Duceți-vă la toate națiunile, faceți ucenici din toate națiunile”. Cu alte cuvinte evanghelizarea este doar partea de început a acestei viziuni. Noi nu vrem să umplem cerul cu oameni din simplul motiv că cerul este un loc gol. Nu! Dumnezeu are un scop. El vrea ca Fiul Lui să fie exprimat printr-un trup care este Biserica. Biserica este numai Cristos, nimic altceva. Orice alte lucruri, în afară de Cristos, sunt particule străine și dăunează Bisericii. Biserica este menită să fie trupul, vasul care să-L țină pe Cristos. Biserica este menită să fie instrumentul din mîna lui Dumnezeu pentru a aduce toate lucrurile la picioarele lui Isus. Frați și surori, cred că Dumnezeu ne-a încredințat nouă acest lucru.

Avem nevoie de mai mult decât numai să auzim despre Cristos. Am auzit multe, cunoaștem multe, dar în ce măsură Cristos este cu adevărat viața noastră? Cât de mult pot oamenii să-L vadă pe Cristos în noi și nu pe noi înșine? Este El capul Bisericii? Este El trupul Bisericii? Este El totul? Crește neîncetat înțelegerea noastră și orizontul nostru cu privire la Cristos sau stagnează într-un anumit punct? Așadar, frați și surori, viziunea este ceva ce continuă să crească. Nu este ceva ce am văzut o dată și cu asta s-a terminat. Nu! Citind viața lui Pavel putem vedea că pe drumul spre Damasc a văzut viziunea lui Cristos, dar apoi paisprezece ani mai târziu, a fost dus în al treilea cer și de asemenea în paradis. Mulți oameni cred că atunci când Cristos a fost înviat și s-a înălțat, a mutat paradisul din pământ în ceruri. Dar nu este nicio dovadă scripturală în acest sens. Paradisul este încă sub pământ. Și în paradis, Pavel a auzit lucruri pe care nu le-a putut descrie, i-a fost interzis să o facă, dar n-a spus că ceea ce a văzut și a auzit în al treilea cer i-a fost interzis să spună. Cred că revelațiile pe care le găsim în Efeseni și Coloseni sunt cu adevărat revelațiile din cel de-al treilea cer.

Așadar, revelația noastră, viziunea lui Cristos trebuie să crească tot timpul. Frați și surori dacă Cristos  este revelația noastră, atunci ea nu are sfârșit. Chiar și în veșnicie vom continua să-L cunoaștem tot mai mult. Acesta este lucrul minunat. Nu vom stagna, ci prin harul lui Dumnezeu, vom merge mai departe într-o înțelegere din ce în ce mai mare a lui Cristos. Așadar problema este, cât din Cristos cunoaștem noi cu adevărat? Cât din Cristos experimentăm cu adevărat? Cui i se va descoperi Dumnezeu pe Sine Însuși? Știm că, dacă Dumnezeu nu descoperă, nu vom înțelege niciodată. Dar Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care se descoperă pe Sine.  Vă amintiți, în cartea Geneza, când Agar a fugit de la stăpâna ei, Dumnezeu i s-a arătat așa că ea a spus că El este Dumnezeul care se descoperă pe Sine. Ceea ce este descoperit ne este dat nouă. Și noi trebuie să fim responsabili de acele lucruri. Ce este ascuns îi aparține lui Dumnezeu.

De ce unii din poporul lui Dumnezeu par să aibă o mai mare revelație decât alții? De ce unii care par să fi crezut în Domnul de mulți ani au încă înțelegerea și revelația foarte limitată? Cui i se va descoperi Domnul pe Sine Însuși? În predica de pe munte scrie: „Binecuvântați sunt cei săraci în duh, căci a lor este împărăția cerurilor”. Nu înseamnă că cei săraci în duh au un duh sărac, ci că, deși în duh sunt bogății, totuși au în ei acel simțământ al sărăciei, doresc să cunoască mai mult pentru că socotesc că ceea ce știu este puțin. Nu sunt mândrii cu ceea ce știu. Nu sunt satisfăcuți cu ceea ce li s-a dat, au întotdeauna acea sărăcie în duh, așteptând să fie umpluți. Frați și surori, suntem noi săraci în duh? De asemenea scrie: „Binecuvântați sunt cei care flămânzesc și însetează după dreptate”. Suntem noi flămânzi după Dumnezeu sau ne simțim satisfăcuți, mulțumiți cu ceea ce am primit deja? Dacă aceasta este starea noastră, vom observa că revelația și viziunea se vor încheia acolo. De asemenea, Biblia spune, „Binecuvântați sunt cei curați în duh, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. Avem motivații pământești? Sunt ambițiile noastre proprii ascunse în spatele motivațiilor noastre? Sau este inima noastră curată față de Dumnezeu,  Îl vrem pe El și numai pe El? Biblia ne spune, de asemenea: „Cereți și vi se va da, căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide”. Căutăm noi cu adevărat? Cerem noi? Batem noi? Frați și surori, atitudinea noastră este în strânsă legătură cu viziunea și revelația noastră. Dacă atitudinea noastră este că suntem plini, cunoaștem totul, exact ca biserica din Laodicea, atunci vom observa că nu ne va mai fi dată nicio revelație și nicio viziune. Dar dacă suntem cu adevărat smeriți înaintea Domnului, considerând că ceea ce știm este doar ceva foarte puțin, că vrem să cunoaștem mai mult din Cristos, și-L căutăm cu perseverență, cu stăruință, cu umilință, atunci cred că ne va fi dată mai multă viziune, mai multă revelație.

În această dimineață am numai o singură povară, și anume: „Care este viziunea pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca și popor?” Nu numai individual, ci ca și popor. Ne întâlnim împreună de patruzeci de ani. Chiar dacă oamenii se schimbă, unii vin, alții pleacă, totuși suntem aici. De ce suntem aici? Cred că este timpul să medităm la aceasta. Vrem să fim deschiși înaintea Domnului. Vrem că El să cerceteze pe fiecare dintre noi, dacă viziunea noastră este una sau dacă avem viziuni diferite. Dacă avem viziuni diferite nu putem fi una. Chiar dacă în exterior putem fi împreună, fiecare aleargă după viziunea lui proprie. Dumnezeu să aibă milă de noi. Să-L căutăm pe Domnul cu stăruință, împreună, ca un popor și să-L rugăm să ne dea viziunea care ne va face cu adevărat una și ne va face capabili să fim o mărturie pentru Cristos.  

Să ne rugăm:

Iubite Doamne, îți mulțumim că ne-ai adunat împreună în acești ani. Dar vrem să fim una, nu potrivit gândurilor noastre diferite, ci potrivit gândului Tău. Îți mulțumim Ție, Tatăl nostru, că Fiul Tău este cel care a ne-a fost dat ca viziune unificatoare. Doamne nu ne lăsa să stăm blocați undeva, ci dă-ne aceea foame și sete după Tine Însuți, ca să putem alerga înainte spre țintă. Oh, iubite Doamne, descoperă-ni-Te, rupe toate barierele, limitările noastre și du-ne în plinătatea lui Cristos ca să fim un vas corporativ al mărturiei Tale. Îți cerem acest lucru în Numele Tău. Amin!

Mesaj rostit în data de 30 martie 2014, în Richmond Virginia. Continuarea mesajului „Care este porunca noastră?”.

×