Vom citi un pasaj de la Filipeni, capitolul 2, începând cu versetul 5, intitulat pasajul Kenosis, pasajul golirii:
„Gândiți în voi aceasta ce era și în Cristos Isus, care, fiind în formă de Dumnezeu, n‐a socotit ceva de răpit ca să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s‐a dezbrăcat pe sine însuși, luând formă de rob, făcându‐se în asemănarea oamenilor și în înfățișare fiind aflat ca un om, s‐a smerit pe sine, făcându‐se ascultător până la moarte, moarte însă de cruce. De aceea și Dumnezeu l‐a înălțat foarte sus și i‐a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor cerești și al celor pământești și al celor de sub pământ, și orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domn.”
Cu ani în urmă, pe când eram băiețel, Ziua Eroilor avea pentru mine o semnificație ciudată. Era și ziua mea și din acest motiv, cu un egoism caracteristic copiilor, credeam că steagurile arborate cu acea ocazie sunt acolo pentru mine. Nu după mult timp am aflat că nu ziua mea de naștere era motivul real pentru care aceste steaguri erau acolo. Cei din familia mea au fost foarte nerăbdători să mă îndrepte în această privință și mi-au amintit, pe parcursul anilor, de cum gândeam atunci. În primul rând, vreau să spun că această zi trebuie să însemne mai mult pentru noi decât numai o sărbătoare sau o zi în care suntem liberi și ne putem lua o vacanță. Cred că ar trebui să ne amintim că, în trecut, au existat oameni care au iubit libertatea într-atâta încât au fost gata să moară pentru ea. Cred că ar trebui, cu această ocazie, să încercăm să vedem, din nou, care este motivul pentru care această sărbătoare a fost instituită, și anume ca să fie o rememorare a celor cărora le-a păsat suficient de mult încât au fost gata să-și dea viețile ca noi să fim liberi. Luăm lucrurile ca și cum ni se cuvin și de aceea am pierdut din valoarea semnificația acestei zile.
Însă aș vrea să vă supun atenției și următorul lucru, care m-a preocupat săptămâna trecută. Mulți oameni au luptat în războaie, unii au fost lași, alții au fost eroi; majoritatea au fost oameni curajoși. Cineva a spus că diferența dintre un om curajos și un erou este că eroul este curajos cu cinci minute mai mult decât ceilalți. În momentul încercării, acele cinci minute în plus au făcut diferența. Vedem că Domnul nostru Isus a fost așezat înaintea noastră ca un exemplu, nu numai ca Răscumpărătorul nostru, nu numai ca Suveranul nostru, ca Cel care a murit ca noi să trăim; ci El a devenit și exemplul nostru. Citim acest cuvânt interesant: „Să fie în voi această mentalitate, această atitudine, această înclinație, acest scop, care era și în Cristos Isus”. Apoi continuă să vorbească despre Persoana Lui, cine este El, Cel care era, din veșnicia trecută, în formă de Dumnezeu, egal cu Tatăl. Toate lucrurile care au fost făcute au fost făcute prin El. Nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. El împărățea. El cârmuia. Îngerii i se închinau și-L adorau. Și totuși a fost gata să ia asupra Lui forma unui rob și a fost gata să fie făcut în asemănarea oamenilor, pentru ca scopul Tatălui să fie împlinit. Ce smerire! Nu putem înțelege cum Dumnezeul veșnic, Creatorul și Susținătorul tuturor lucrurilor, a fost gata să accepte un trup asemenea trupurilor noastre și să fie, în orice privință, un om, dar fără păcat. El n-a avut natura păcatului și nici nu a păcătuit. Dar a avut un trup ca al nostru, o personalitate similară cu a ta și a mea. A fost dispus să Se îmbrace și să Se acopere cu carnea noastră, să ascundă acea slavă transcendentă înaintea căreia îngerii își închinau fețele, pentru ca noi să-L putem privi , să-L putem atinge și să-L putem cunoaște și astfel să putem avea o revelație a lui Dumnezeu în carne omenească; ca Dumnezeu Însuși să devină carne. El a fost făcut în asemănarea omului.
Veți observa că a luat forma unui rob. A devenit, față de voia Tatălui, la fel cum ar trebui să fie un rob față de voia stăpânului Lui. Prin întruparea Lui, Domnul nostru Isus s-a dezbrăcat de dreptul să acționeze în calitate de Dumnezeu. Vreau să observați cum mi-am ales cuvintele. S-a dezbrăcat de dreptul de a acționa în calitate de Dumnezeu. Nu S-a dezbrăcat de Dumnezeirea Lui. Nu, nici măcar pentru o clipă. El a fost Emanuel, Dumnezeu cu noi, dar n-a considerat a fi egal cu Dumnezeu ca pe ceva de apucat. Nu a insistat să fie arătat ca Dumnezeu în fiecare clipă. A fost dispus, pregătit în gând, în inimă și în duh, să fie cunoscut ca un om și să aibă purtarea unui slujitor, a unui rob; dar, cu toate acestea, a fost Dumnezeu. Așadar, cu prețul propriului Lui Nume, cu prețul poziției Lui, a drepturilor Lui, căci avea drepturi, a fost pregătit să împlinească scopul Tatălui. S-a dezbrăcat cu bucurie de toate acestea pentru ca scopul Tatălui să fie împlinit.
Cuvântul spune, „Să aveţi în voi mentalitatea aceasta, care era şi în Cristos Isus”. Mulți dintre noi am trecut prin două războaie mondiale și știm că părinții noștri au făcut sacrificii mari în urmă cu 40 de ani și cu 20 de ani. Mulți dintre voi vă amintiți cu durere moartea celor dragi vouă în timpul primului Mare Război; și mulți dintre noi își amintesc prea bine cât a costat acest ultim Război Mondial. Mai sunt și alții, mai tineri, care au văzut că, deși cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat în mod oficial, nu a existat nici măcar o zi, de la capitularea japonezilor și a celorlalți aliați ai lor, în care să nu fie lupte sau vărsare de sânge undeva pe pământ. Cu toții suntem plini de îngrijorare, de frică și de durere când auzim vești, pe calea undelor sau în ziare, pentru că vedem că încă sunt focuri care ard peste tot în lume și că suntem încă într-o stare de război. Să înțelegem însă că toate acestea presupun un preț mare.
Tinerii care aud chemarea guvernelor lor, oricare ar fi acestea, trebuie să să renunțe la orice drept pe care li-l dă numele lor. Este ceva foarte egalizator cu privire la uniformă: familia, resursele familiei sunt cu toate uitate; poziția socială a familiei trebuie să fie uitată. Acești tineri care au primit chemarea țărilor lor stau la același nivel. Ei trebuie să-și abandoneze planurile, să renunțe la cariererele lor. Tot ce le-a fost drag, toate scopurile lor și întreaga lor rațiune de a exista sunt puse deoparte atunci când țara te cheamă la arme. Vedem cum aceste lucruri se întâmplă. Se întâmplă și este adevărat pentru mulți dintre noi; însă aceasta ar trebui să fie și experiența noastră de creștini.
Ați înțeles că atunci când Domnul Isus Cristos v-a chemat la Sine, El a devenit Căpetenia mântuirii voastre și voi v-ați încolonat sub drapelul Lui. V-ați supus autorității Lui, cârmuirii Lui. Însăși versetul care este cel mai des folosit cu privire la mântuire spune. „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10:9). Dar a crede în Cristos înseamnă să te dedici pe deplin Lui, să-L primești așa cum este El, ca Domn și Mântuitor. Așadar, după cum Domnul Isus a fost gata să Se dezbrace de orice i se cuvenea în virtutea Numelui Lui, de toate drepturile asupra timpului și a persoanei Lui, de toate interesele pe care Le avea din veșnicia trecută, El ne spune: „să aveţi în voi mentalitatea aceasta, care era şi în Cristos Isus”. De aceea, trebuie să venim la El pe terenul unei despărțiri complete de trecut.
Înțelegeți că nu vă spun nimic nou sau nemaiauzit. Întoarcerea la Cristos prespune o rupere completă de trecut. El a spus: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevastă-sa (, pe soțul său), pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26). Toate relațiile de familie trebuie să fie frânte. Nu trebuie să fie nimic care să ne țină, nimic care să ne revendice. Asta nu înseamnă că familia trebuie să fie despărțită. Nu înseamnă că trebuie să fie ruptă. Ci înseamnă că autoritatea transcendentă a lui Cristos ia locul oricăror altor loialități. Apoi spune: „Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:27). Înțelegem că asta are legătură cu cariera noastră. A fi pironit pe cruce este ceva foarte restrictiv și limitativ. Iar a veni la Cristos înseamnă că toate planurile din trecut trebuie să ia sfârșit chiar în acel moment. Nu putem lua cu noi niciun plan, nicio ambiție, în această nouă relație. Când vine la Cristos, cel care se are o afacere, trebuie să se dezbrace de dreptul asupra afacerii lui. Când vine la Cristos, cel care a studiat teologia, trebuie să renunțe la dreptul lui de a sluji. Oh, da, am cunoscut oameni care erau în slujire pentru că au ales-o ca pe o profesie, dar când au fost născuți din Dumnezeu, au descoperit că El nu i-a chemat la acest fel de slujire.
Veți spune că aceasta este exact opusul așteptărilor noastre. Însă principiul venirii la Cristos este că suveranitatea Lui trece peste toate planurile alcătuite anterior. Nu poți lua cu tine niciun plan din trecut. Toate planurile făcute înaintea de a te întâlni cu Cristos aveau o altă motivație, un alt mod de cârmuire, un al imbold, un alt mod de călăuzire sau alegere. Atunci când cineva vine la Cristos, el trebuie să se rupă complet de trecut, de toate toate planurile din trecut.
În pasajul pe care l-am citat, din Luca 14, vedem că Domnul a mai spus următoarele: „oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33). Când venim la Cristos, toate posesiunile noastre, orice drept cu privire la ce avem, trebuie să fie abandonate în mâna Lui. Cel care vine la El nu mai poate să aibă nicio pretenție cu privire la lucruri, la cinste sau poziție, la nimic ce poate fi considerat ca fiind de valoare. Să aveţi în voi mentalitatea aceasta, care era şi în Cristos Isus. Noi nu doar începem viața creștină cu această capitulare înaintea Persoanei Fiului lui Dumnezeu, ci și continuăm în această atitudine. Și în niciun moment al vieților noastre, nu putem lăsa ca vreun interes, să spunem, interes de familie, să stea în calea acestei dedicări supreme față de Persoana lui Isus Cristos. În niciun moment nu putem permite dedicării față de carieră, față de servici să stea în calea voii Lui care se descoperă treptat. Dedicarea noastră este față de Cristos, nu față de o slujire sau de o sarcină. „Să aveţi în voi mentalitatea aceasta, care era şi în Cristos Isus” este chiar pragul dedicării față de Persoana Fiului lui Dumnezeu, care continuă în fiecare zi, săptămână, lună și an al vieții.
Cineva se poate gândi la un moment dat că este dedicat misiunii. Îmi aduc aminte că prin anul 1944, 1945 am fost acceptat să merg pe câmpul de misiune. Erau alți candidați între noi care puteau afirma că au fost chemați să meargă în Africa și că aveau o viziune și un vis care substanția acea chemare. Eu nu puteam spune acest lucru. Aș fi fost nesincer să fi spus acest lucru. Chemarea pe care eu o aveam era o chemare la Cristos și la Persoana Fiului lui Dumnezeu. Doar asta văzusem. Mi se părea că mă conduce în mod clar înspre câmpul de misiune, și mă conducea; dar chemarea era la Cristos și nu la altceva, la un lucru, la un loc. Eram chemat la Persoana Fiului lui Dumnezeu în mâinile Căruia a fost încredințată toată autoritatea din Cer și de pe pământ. „Să aveţi în voi mentalitatea aceasta, care era şi în Cristos Isus”.
Domnul nostru Isus a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut! După cum a afirmat Hoffman, Domnul a venit să-Și trăiască viața sub umbra crucii. Însă, deși știa că urma să moară pe cruce, nu s-a grăbit înspre ea. Nu a accelerat lucrurile, la un moment dat a spus că nu-i sosise încă ceasul. El nu a fost dedicat față de cruce, ci față de Tatăl. Nu a fost dedicat față de moarte, ci față de Tatăl. Iar cât ceasul Tatălui nu sosise încă, El a umblat în voia Tatălui Lui pentru acel ceas. A sosit apoi timpul în care ceasul Tatălui venise, iar Cuvântul spune: „știa că I-a sosit ceasul”. Cum a descris Domnul nostru relația Lui cu Tatăl? „totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). Dedicarea Lui era față de Tatăl. Nu era față de meseria lui de tâmplar pe care practicat-o, probabil, timp de 14 sau 15 ani, pentru că fusese ucenic până la vârsta de 20 de ani, iar apoi, fără îndoială a lucrat în Nazaret ca tâmplar timp de cel puțin 10 ani. Dar El nu a fost dedicat tâmplăriei, ci a fost dedicat Tatălui. Pentru o perioadă a vieții Lui, voia Tatălui a fost să fie un ucenic, care să învețe meseria unui tâmplar, iar apoi să lucreze ca tâmplar timp de 10 ani lungi. Ați putea spune: „Iată-L pe acesta care este Dumnezeu, prin care au fost făcute toate lucrurile, și ce pierdere de timp, 10 ani! Ar fi trebuit să predice. Ar fi trebuit să…”. Dar, vedeți, dedicarea Lui nu era față de o sarcină. Dedicarea Lui era față de Tatăl. De aceea, vă spun, pentru ca viața voastră să fie vreodată trăită în mod reușit și fericit, trebuie să vă dedicați unei Persoane, și anume Persoanei lui Isus Cristos, nu unui ideal, nu unui principiu, nu unei sarcini, nu unei lucrări. El este cel care v-a chemat la această dedicare, care o cere, care o poruncește și care Își asumă toată responsabilitatea pentru împlinirea scopului bun al unei vieți dedicate. Ce ușor este să te abați de la aceasta, la un moment dat, pe calea ta și ce ușor suntem afectați de aceasta și noi, care suntem în slujire.
Îmi aduc aminte că am auzit aceasta despre un pastor din sudul țării. Cineva a venit la el vorbindu-i despre plinătatea cu Duhul Sfânt, despre resursele slăvite ale harului lui Dumnezeu. Iar pastorul acesta i-a răspuns omului: „Nici nu voi discuta acest subiect cu tine, nici nu mă voi gândi la lucrurile acestea. Pentru că dacă voi ajunge vreodată să adopt poziția pe care o ai tu, va trebuie să renunț la tot ce am obținut după o trudă de atâția ani. Este un preț prea mare.” Oricât de mult îl cunosc, îl iubesc, îl admir și-l respect pe acest om, trebuie să spun, cu toată simpatia și înțelegerea, că dedicarea lui nu era față de Domnul despre care vorbea ci față de denominațiunea din care făcea parte, față de poziția pe care o ocupa și a respectului care i se acorda. Ce subtil se strecoară această atitudine în noi toți. Ne lovim constant de această problemă. Ce bine ar fi dacă ar fi posibil să luăm această decizie la un moment dat, în trecut, să ne confruntăm cu această provocare și să ne dedicăm o dată pentru totdeauna. Dar nu așa se întâmplă, pentru că la fiecare pas, în fiecare ceas al zilei, această dedicare va fi contestată într-un fel sau altul, dinlăuntru sau din afară, de jos sau de sus. Această viață dedicată va fi atacată, după cum a fost atacată viața Domnului nostru Isus. „Să aveţi în voi mentalitatea aceasta, care era şi în Cristos Isus”. El nu a început numai pe această cale, ci a continuat pe ea, fiind dedicat voii Tatălui în mod deplin și absolut.
A devenit ascultător. Aici este miezul problemei. Acesta este testul unei vieți care izbândește. Viața care va depune o mărturie pentru veșnicie nu este viața care și-a atins scopurile. Ce ușor este să ne fixăm niște ținte intermediare. Ce ușor ne este să ne fixăm standardele după reușitele noastre și să ne măsurăm în acest fel succesul. Dar într-una din zilele astea, când focul testului revelator al lui Dumnezeu va trece peste toate lucrările noastre, peste toate cuvintele noastre, peste toate activitățile noastre, va fi un singur lucru care va rămâne și anume cel care a fost făcut cu privirea îndreptată numai înspre slava Lui și sub porunca directă și imediată a Domnului Isus Cristos. După cum El Și-a trăit viața într-o ascultare completă față de Tatăl, Acesta ne cere și nouă să ne trăim viețile în ascultare completă față de Fiul. De aceea, suntem chemați să devenim ascultători până la moarte. Ce fel de moarte este aceasta? Ce moarte este aceasta, care a fost arătată prin imaginea lăsată de Domnul Isus când a intrat în apa botezului? Moarte față de drepturile Lui, moarte față de Numele Lui, moarte față de toată cinstea pe care o primise, față de reverența și închinarea pe care a primit-o din partea îngerilor în vremurile trecute. El a luat forma unui rob, S-a făcut în asemănarea oamenilor. De aceea, El ne cere și nouă să devenim ascultători până la moarte. Aceasta este moartea față de sine, moartea față de interesele noastre proprii, față de țintele noastre, față de planurile noastre, față de scopurile noastre. Să ajungem în locul în care să intrăm într-o unitate conștientă cu El despre care a vorbit apostolul Pavel. El a întruchipat această viață și de aceea a putut spune: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos” (1 Corinteni 1:11). Este moarte, moarte față de tot ce ne este drag, față de tot ce ne este prețios, față de tot ce are însemnătate, astfel încât El, care este mai drag decât tot ce ne este drag, care este mai prețios decât tot ce este prețios, care este mai important decât tot ce are însemnătate, să poată primi slava pe care o merită.
Astfel, El îți cere să vii în acel loc de ascultare până la moarte, la fel ca apostolul Pavel: „Sunt răstignit împreună cu Cristos” (Galateni 2:20). Și în timp ce vom sărbători aceste zile și vom auzi peste tot că trebuie să ne amintim de cei care și-au sacrificat viețile pentru libertatea noastră, să privim dincolo de simplul patriotism pe care astfel de zile îl încurajează și să venim din nou înaintea Celui care a murit ca noi să trăim și ne-a izbăvit prin moartea Lui. Dumnezeu să ne aducă înapoi la locul în care să fim pregătiți să trăim la fel ca El, într-o unire vie cu El în moartea Lui, în locul în care să putem spune, la fel ca apostolul „Sunt răstignit împreună cu Cristos, am înțeles că venind la El, domnia Lui trece peste toate alte interese, planuri, scopuri, posesiuni și că întreaga mea ființă este a Lui. Nu sunt dedicat față de o sarcină. Nu sunt dedicat față de o lucrare. Nu sunt dedicat față de un nume, al meu sau al altora. Singura mea dedicare este față de Persoana Fiului iubit al lui Dumnezeu și sunt gata să trăiesc în moarte ca, în moartea mea, El să fie slăvit.” Astfel, El ne-a chemat să devenim ascultători până la moarte, chiar moarte de Cruce, nu că noi am muri pentru alții pe cruce, ci că acolo murim împreună cu El până când nu mai avem vreo altă rațiune de a fi decât slava lui Cristos și niciun alt principiu de viață decât ascultarea față de Fiul.
„Să aveţi în voi mentalitatea aceasta, care era şi în Cristos Isus”, este porunca Duhului Sfânt ca, urmând exemplul Domnului nostru Isus care Și-a abandonat, de bunăvoie, numele, reputația, poziția, și tu să le abandonezi de bunăvoie, ca prin viața ta, adusă în ascultare până la moarte și încă moarte pe cruce, El să primească slava care i se cuvinte. „Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde” (Luca 9:24). Într-o zi, tot ce am făcut și am realizat în energia personalităților noastre nu va fi nimic mai mult decât cenușă, iar singurul lucru care vă rămâne, spre lauda și slava harului Lui, va fi ceea ce El a reușit să realizeze prin viețile noastre frânte și predate. „Să aveți în voi această mentalitate”. Erou este cel care este curajos doar cinci minute mai mult decât ceilalți. Noi nu facem acest lucru ca numele noastre să fie imortalizate. Scott Carpenter a spus că unul dintre motivele pentru care a vrut să meargă în jurul pământului de trei ori într-o capsulă a fost ca numele lui să devină astfel nemuritor. Nu cred că aceasta este expresia finală a scopului lui, dar cu siguranță nu este vrednic să fie scopul vostru. Cred că este un singur motiv pentru care să fii gata să abandonezi totul și să ai în tine mentalitatea care era în Cristos Isus. Nu pentru ca numele tău să devină nemuritor, ci ca Numele Lui să fie slăvit. Căci Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat un Nume care este mai presus decât orice alt nume, ca orice genunchi să se plece în Numele lui Isus. Ce bucurie ar trebui să-ți umple inima când te pleci de bunăvoie astăzi și spui: „Doamne Isuse, dorința mea profundă este să am în mine mentalitatea care era în Tine. Și luând cuvintele pe care Tu le-ai spus: ‘fac numai lucrurile care sunt plăcute Tatălui’, mă rog ca pasiunea și scopul meu să fie să pot face numai acele lucruri care sunt plăcute Fiului”. Să ne rugăm.
Tatăl nostru, ne bucurăm în această dimineață că această zi a eroilor nu este sărbătorită numai pe pământ ci și în Cer unde sunt scrise numele celor care nu și-au iubit viețile. Credem că acesta nu este numai un martiraj, pentru că sunt mulți care au fost martiri fără să vrea sau ezitând. Tatăl nostru, credem că cei pe care Tu îi numeri în această categorie sunt cei care au ajuns în locul în care a ajuns și Ioan, fiind în deplina exercitare a puterii și a facultăților lor: „El trebuie să crească și eu trebuie să mă micșorez” (Ioan 3:30). Împlinește în noi astăzi, după cum am auzit din Cuvântul Tău, împreună cu Duhul Tău Sfânt, „să aveţi în voi mentalitatea aceasta, care era şi în Cristos Isus” și să putem privi la fața Fiului Tău înviat și slăvit și să spunem, cu inimile pline de închinare, adorare și dragoste: O, Doamne Isuse, vreau să fac numai acele lucruri care-Ți sunt plăcute și care Te slăvesc pe Tine. Nu am planuri; nu am un program; nu am ambiții. Singura mea dorință este să intru în unire cu Tine în cruce, astfel încât Tu să-Ți poți trăi viața prin mine. Tată, lucrează ca această mentalitate care a fost în Cristos Isus să fie în noi. Doamne, lucrează ca aceste vieți, răscumpărate cu un preț atât de mare, să-I dea Lui cea mai mare slavă posibilă.
Rămânând cu captele plecate, vă întreb: este în voi mentalitatea care era și în Cristos Isus? El a poruncit aceasta. El a spus: „Să …”. Ești pregătit astăzi să fi curajos încă cinci minute, ca El să primească din partea ta slava pe care o merită?
Să ne rugăm împreună. „Iar Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum, şi în veci. Amin.”