Privind la Isus, primim noi însărcinări. Ochii noștri încep să vadă nevoile și necazurile din jurul nostru. Recunoaştem responsabilitatea pe care o avem în a acționa, ajutându-i pe cei din jurul nostru atunci când au devenit slabi, obosiți, paralizați. Începem să vedem necesitatea disciplinei și purtării frățești de grijă, unii asupra altora, precum și modul în care acest lucru se poate realiza. Privind la cea mai mare dovadă de dragoste care a fost vreodată dată în istoria întregului univers, ochii noştri se deschid ca să vedem necesitatea, privilegiul şi multele oportunități pe care le avem de a da dovadă practică de iubire veghetoare şi de slujire lipsită de egoism, în grija spirituală şi trupească reciprocă. Când privim la Isus, căpătăm o perspectivă nouă asupra lumii. Ochii ne sunt deschiși în acest fel. „Vegheați cu sârguință!” „Ridicați mâinile care atârnă și genunchii slăbiți!”
Din context, este evident că nu e vorba atât de mult despre mâinile şi genunchii cititorilor, ca și cum ei ar fi îndemnați să ia o nouă hotărâre pentru a primi din nou viață și prospețime, ci este vorba despre mâinile şi genunchii altora. Se așteaptă de la cititori să fie un ajutor pentru revitalizarea altora, „pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat … Întăriți mâinile slabe, şi statorniciți genunchii care se clatină. Spuneți celor temători în inimă: «Fiți tari, şi nu vă temeți!»”. Acest pasaj, luat din proroci și citat aici în Evrei, este contextul îndemnului nostru (Isaia 35:3, 4 trad.).
Poate că mulți din cei care sunt aproape de tine au obosit şi schiopătează din punct de vedere spiritual. Ține minte că tu trebuie să fii instrumentul din mâna lui Dumnezeu pentru restaurarea și trezirea lor. Nu trece pe lângă nevoia lor exterioară şi lăuntrică. Ochii tăi trebuie să vadă pericolul în care sunt. Privind la Isus, ni se ascute vederea pentru a observa suferințele fraților noștri. „Luați seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare și mulți să fie întinați de ea. Vegheați să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau” (Evrei 12:15, 16). „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune”(Evrei 10:24).
Haideți să devenim creştini activi în acest spirit de dragoste. Trebuie să ne trezim din somnul leneviei noastre pioase, centrate pe sine. Nu este suficient să afirmi porunca lui Dumnezeu cu simple sentimente. Viața noastră creştină trebuie să aibă muşchi. Tăria noastră trebuie să fie vizibilă în viața de zi cu zi. Dumnezeu şi lumea așteaptă să vadă fapte.
Dar munca necesită efort. Cel care se fereşte de dogoarea zilei nu este un lucrător. Omul care doar stă pe scaunul spectatorului nu va deveni niciodată un învingător. În alergarea din arenă, trebuie să ne mobilizăm toată energia noastră. Zicala următoare este adevărată chiar și în viața omenească obișnuită: „Ceea ce merită cu adevărat să fie făcut, merită să fie făcut bine”. Lucrările pe care le facem pentru alții, dar care nu ne costă nimic, nu prea merită făcute. De aceea spune Scriptura că trebuie să ne dăm „toate silințele” (2 Petru 1:10), să luptăm, să ne războim, să urmărim, să alergăm înainte (vezi Filipeni 3:12), ca să ne „ostenim în dragoste”, să fim „plini de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14). Leneşii se găsesc pretutindeni. Sunt mulți spectatori leneşi şi critici pasivi, dar „lucrătorii sunt puțini”, spune Domnul (Matei 9:37). Ce fel de om eşti tu, cititorul meu? Eşti un lucrător sau un spectator? Eşti tu un luptător activ sau un simplu privitor?
Munca cere lepădare de sine. Mulți sunt gata să fie activi pentru Cristos şi pentru interesele Sale, atâta timp cât lucrul acesta nu implică sacrificiu de sine. Acest fel de slujire nu are, în realitate, nicio valoare: „Pentru că oricine va vrea să-şi scape viața, o va pierde” (Matei 16:25). Numai cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie (Psalmi 126:5). Este foarte simplu să facem o lucrare uşoară, care nu necesită niciun efort, nicio durere și niciun sacrificiu din partea noastră; dar dacă aceasta este singura noastră lucrare pentru Cristos, să nu fim surprinși dacă, la marele seceriș, ne vom înfățișa cu mâinile goale.
Totuși, scopul aceste dragoste și griji spirituale reciproce nu este numai recuperarea individului ci păstrarea și protecția tuturor, ca întreg. Acesta este înțelesul cuvintelor: „Ca nu cumva să dea lästari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi multi (= majoritatea) să fie întinați de ea”. Lucrul acesta nu înseamnă că această păstorire reciprocă va împiedica apariția unor simțăminte de amărăciune în inima omului – deşi, desigur, lucrul acesta ar trebui să fie realizat acolo unde această grijă spirituală reciprocă este prezentă – ci, pare că autorul vorbeşte aici despre anumite persoane pe care le numeşte „rădăcini”. Facând acest lucru, el traduce liber un cuvânt din legea Vechiului Testament, foarte cunoscut cititorilor lui evrei (Deuteronom 29:18).
În acest pasaj, Moise avertizează cu privire la următorul pericol: „să nu fie între voi nici bărbat, nici familie, nici seminție, a căror inimă să se abată azi de la Domnul … să nu fie printre voi nicio rădăcină care să aducă otravă şi pelin”. Se poate chiar întâmpla ca cel care este o astfel de „rădăcină” să fie foarte încrezător în sine şi să spună în inima lui: ”Voi avea pace” (Deuteronom 29:19), dar Dumnezeu nu-l va ierta şi nu-l va cruța: „mânia şi gelozia Domnului se vor aprinde împotriva omului aceluia” (versetul 20). Legătura dintre textul din Evrei care vorbeşte despre „rădăcina de amărăciune” şi cel din Deuteronom, care vorbeşte despre „rădăcina care să aducă otravă şi pelin” este evidentă. Ambele pasaje se referă la persoane care, deşi trăiesc în mijlocul poporului lui Dumnezeu, se abat de la Dumnezeu și devin o piedică spirituală și o pricină de poticnire pentru ceilalți creștini. Prin urmare, aceasta este o chestiune care nu ține atât de mult de anumite sentimente din viața sufletului unei persoane, ci mai degrabă de individ, ca şi persoană și membru al unei părtășii.
Se poate întâmpla foarte uşor ca un om din poporul lui Dumnezeu să cadă, „să se abată de la harul lui Dumnezeu” și să exercite o influență dăunătoare asupra celorlalți, infectându-i pe cei din jurul lui ca o „plantă cu sevă amară și roade amare”. În acest fel, un creștin care trăiește într-o stare nespirituală a inimii, otrăvește via lui Dumnezeu, biserica, ca o rădăcină care aduce fiere și pelin. Se pare că autorul are în minte imaginea unei plante otrăvitoare sau, mai degrabă, a unei plante infectate cu o boală distrugătoare, care, când va ajunge la maturitate, va face rău tuturor lucrurilor din jur. Fiecare cădere a unei persoane poartă un pericol dublu: nu numai pentru sine, ci şi pentru alții, pentru că păcatul lui îi poate face şi pe alţii să cadă. Un singur membru al bisericii poate, dacă este dedat păcatului şi îi este permis să continue aşa, să aibă o astfel de influență îngrozitoare asupra tuturor celorlalți încât mulți din cei care alcătuiesc părtășia respectivă să fie întinați de păcat. Acest lucru ar trebui prevenit prin grijă spirituală reciprocă. În concluzie, păstorirea fiecărui suflet este, în același timp, un mod de a păstra și de a ajuta întreaga comunitate.
În toate aceste lucruri, trebuie să vezi foarte clar că este posibil ca tu însuți să devii o astfel de „rădăcină de amărăciune”. A obosi în viața spirituală este o boală molipsitoare. Prin roadele amare care apar în viața ta, otrava și buruienile pot fi semănate în viețile altora. Ori eşti un ajutor pentru cei din jurul tău, ori eşti o piedică. Ori îi ridici pe ceilalți, ori îi tragi în jos; ori contribui la sfințirea lor, ori eşti o sămânță a întinării. Din noi radiază întotdeauna un anumit fel de influență, chiar dacă nu suntem conştienți de ea. Ori eşti „sarea pământului”, ori poți deveni „piper pentru lume”; ori eşti folositor, ori eşti supărător; ori eşti un pom roditor, ori o plantă otrăvitoare; ori eşti un canal al binecuvântării, ori un mijloc de a face rău.
Pe de altă parte, dacă te dedici unei slujiri sfinte pentru alții, poți fi sigur că, fiind o binecuvântare pentru alții, vei fi tu însuți binecuvântat. Dacă lucrăm pentru trezirea altora, suntem noi înşine treziți. Vei birui semnele oboselii din tine dacă te dăruiești Domnului în întregime, pentru ca El să te trimită să învingi paralizia şi slăbiciunea din alții. Cel care îşi iubeşte şi îşi îngrijeşte Eul îmbătrâneşte din punct de vedere spiritual. Egoismul oboseşte. Slujirea din dragoste ne păstrează tineri.