Vom citi primele două versete din primul capitol al epistolei către Evrei și apoi, fără nicio pauză, primele versete din capitolul al doilea. Vă voi explica de ce. Începând cu cel de-al treilea verset, tot capitolul Îl înalță pe Domnul Isus deasupra îngerilor; Îl prezintă ca fiind mai presus de îngeri în ce privește caracterul și poziția Lui. Recunoaștem și primim acest lucru, dar am vrea să știm de ce este așa. Prin cartea și scriitorul cărții Evrei, Dumnezeu a accentuat această realitate: Cristos este mai presus îngerilor, iar răspunsul îl primim în cel de-al doilea capitol.
După ce în vechime le‑a vorbit părinților noștri prin profeți în multe rânduri și în multe feluri, la sfârșitul acestor zile Dumnezeu ne‑a vorbit prin Fiul, pe care L‑a pus moștenitor a toate și prin care a făcut lumea. De aceea (ori de câte ori întâlnim în scripturi un „de aceea”, să nu trecem mai departe până când vedem cu ce scop apare, în acest caz fiind extrem de important), trebuie cu atât mai mult să luăm aminte la cele auzite (de la Fiul), ca să nu fim depărtați de ele. Căci, dacă Cuvântul rostit prin îngeri s‑a dovedit neclintit și dacă orice abatere și orice neascultare și‑au primit pedeapsa cuvenită, cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare, care și‑a avut începutul în cuvintele Domnului și care a fost confirmată de cei care au auzit‑o. Evrei 1:1-2; 2:1-3
Accentul pus în acest text este următorul: Cuvântul rostit prin îngeri a fost neclintit. Dumnezeu a respectat poruncile pe care le-au adus și mesajul pe care l-au transmis și anume, că orice nelegiuire și orice neascultare și-a primit o dreaptă recompensă sau răsplată. Dumnezeu a onorat cuvântul îngerilor. Dumnezeu a întărit cuvântul îngerilor. Dacă acest lucru este adevărat, și este, cu cât mai mult ar trebui să ne așteptăm ca El să onoreze, să respecte și să confirme cuvântul Fiului Lui? Dacă Fiul Lui este infinit mai presus de îngeri” atunci Dumnezeu va fi infinit mai preocupat să se asigure de respectarea Cuvântului Fiului Lui. Observați că spune: „cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare”. Evident, tentația ar fi să spunem: „Oh, mântuire. Aceasta se referă la iertarea de păcate”. Însă știți, cuvântul „mântuire” este un cuvânt cu un înțeles foarte vast; cu mult mai vast decât i-l atribuim în mod general. Urmărind acest cuvânt în Noul Testament, vom descoperi că există patru timpuri al mântuirii: timpul trecut continuu, timpul trecut, timpul prezent și timpul viitor.
Să explic:
Timpul trecut continuu: „Am fost și sunt mântuit! De plăcerile păcatului”. Pocăință.
Timpul trecut: „Am fost mântuit! De pedeapsa păcatului”. Îndreptățire.
Timpul prezent: „Sunt mântuit! De puterea păcatului”. Sfințire.
Timpul viitor: „Voi fi mântuit! De prezența păcatului”. Glorificare.
Dacă vine cineva la tine și spune: „Ești mântuit frate/soră?” Ar fi chiar potrivit să răspunzi: „La ce te referi? Dacă am fost mântuit, dacă sunt mântuit sau dacă voi fi mântuit? Să vorbim despre aspectele de care ești interesat”. În general, noi am comprimat sensul cuvântului „mântuit” pentru a fi echivalentul iertării, dar cuvântul folosit în Biblie are un sens mult mai larg și mai inclusiv decât numai acela de a fi iertat. De exemplu, Pavel spune: „căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Romani 13:11). Sună foarte ciudat. Dacă ne-a mântuit prin moartea Lui, cu cât mai mult vom fi mântuiți, prin viața Lui? Așadar descoperim că acest cuvânt are o semnificație imensă. La fel cum este semnificația cuvântului „sfințire”. În gândul lui Dumnezeu, sfințirea noastră a fost plănuită înainte ca lumea să înceapă; a fost realizată la Calvar; a devenit a noastră, în mod potențial, în momentul pocăinței; devine a noastră experiențial pe măsură ce ne vedem una cu Cristos și va rămâne pe parcursul veacurilor nesfârșite ale veșniciei.
Aceste cuvinte sunt vaste, imense. Așadar, atunci când citim la Evrei 2:3: „cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare”, nimeni nu poate spune, „Păi, Îi mulțumesc lui Dumnezeu că păcatele mele sunt iertate. Nu am neglijat mântuirea”. Cuvântul folosit aici include tot ceea ce a făcut Dumnezeu, în har, pentru poporul Lui, prin lucrarea Domnului Isus Cristos de la cruce. Avertizarea dată în cel de-al treilea verset nu se referă la iertarea de păcatele trecute, ci se referă la neglijarea oricărui lucru pe care Domnul Isus l-a pregătit pentru poporul Lui. Astfel, se adresează unei inimi nepăsătoare care spune: „Ei bine, eu vreau aceasta de la Domnul, dar, în adevăr, nu sunt interesat deloc de nimic altceva”. Ea atinge direct atitudinea care afirmă: „Păi, vreau anumite lucruri din jertfa lui Cristos, dar de fapt, pur și simplu nu vreau să merg până la capăt. Nu sunt interesat de unele din celelalte lucruri”.
Cuvântul din primul verset este la fel de clar: „Trebuie să acordăm o mai mare atenție lucrurilor pe care le-am auzit”. De ce? Pentru că există tendința de a lăsa ca lucrurile prețioase să ne alunece printre degete. Lucrurile care au o valoare uriașă pot fi pierdute cu ușurință. Înainte să ne căsătorim, i-am dat soției mele un inel de logodnă. Într-o zi, pe când eram în Africa, smulgea niște buruieni dintr-un strat de flori. Pământul era noroios și ea era aplecată acolo și lucra. Când a intrat în casă, s-a spălat pe mâini și a descoperit că piatra din inel dispăruse, lucru care a întristat-o. Dacă s-ar fi gândit că noroiul era suficient de vâscos ca să tragă piatra din inel, cu siguranță că nu l-ar fi purtat. Astfel că, în acea sarcină măruntă, făcută în trecere, pe când mergea dintr-o parte în alta a curții și s-a oprit să smulgă niște buruienii și să le arunce, ceva ce avea o mare valoare pentru ea a dispărut. De aceea, este posibil, lucru sugerat în acest text, să devenim într-atât de preocupați de alte lucruri și interesați de sarcini care ne par mai interesante încât adevărul care a fost în gândul veșnic și în inima lui Dumnezeu și care a fost cumpărat cu prețul uriaș al sângelui lui Cristos, să ne alunece, pur și simplu, „printre degete” și să dispară în mijlocul grijilor obișnuite ale zilei. Din acest motiv, ni se dă această avertizare, „Trebuie să acordăm o mai mare atenție la lucrurile pe care le-am auzit, ca nu cumva, în preocupările noastre cu multe lucruri, acest adevăr să alunece și să dispară, asemeni nisipului luat în pumn și să nu rămânem cu nimic, în afară de părere de rău”.
Din nou, găsim scris aici: „Cum vom scăpa noi, dacă neglijăm?” Nu este vorba de un refuz, nu este vorba de respingere și nu vorbește de cineva care a luat o atitudine împotrivitoare fățișă. Ci este vorba de aceea atitudine nesemnificativă, care spune: „Ei bine, în altă zi, altădată. Acum sunt alte lucruri mai importante, alte lucruri mai provocatoare, alte lucruri mai solicitante care-mi ocupă timpul și mintea”. Iar întrebare nu se pune dacă vom neglija sau nu, ci întrebare este: Ce vom face? Cum vom explica această atitudine? Cum vom sta în fața Lui, a Celui care ne-a cumpărat aceste privilegii neprețuite cu sângele Lui prețios? Care le-a inclus în cuvântul Lui și a lăsat să fie expuse înaintea inimilor noastre? Iar noi, în nepăsarea și neatenția noastră, am fost gata să neglijăm aceste lucruri pe care Dumnezeu le-a cumpărat cu sângele vărsat al Singurului Lui Fiu. Cum vom scăpa noi? Cum vom scăpa noi? Aceasta este întrebare.
Dar care sunt consecințele? Bineînțeles că înțelegeți că dacă cineva neglijează pocăința și credința în Isus Cristos, va fi pentru veșnicie în iad. Sunt convins că astăzi, în iad, sunt o mulțime de oameni care au intenționat să se pocăiască într-o zi. Nu pot nicicum să cred că toți cei care sunt acolo, într-un anumit moment de criză, s-au hotărât să fie pierduți.
Cu ani în urmă, în Richmond, Virginia, discutam cu un tânăr care spunea: „Religia este bună pentru cei în vârstă. Creștinismul și mântuirea este bună pentru oamenii care sunt pe ultima sută de metrii. Nimeni care este tânăr ca mine nu vrea să fie limitat de multe reguli și de multă religie. De aceea, când voi fi îndeajuns de bătrân ca să ies la pensie, îmi voi lua și asigurarea cerească și voi asculta atunci. Dar acum, domnule, nu mă mai deranja.”
I-am spus, „Mai ai ceva de spus? Atunci vei fi interesat?”
„Sincer, nici nu știu dacă atunci mă va interesa cu adevărat”.
I-am răspuns, „Bine, voi face o declarație pe care te voi ruga să o semnezi.”
Am luat o bucată de hârtie pe care mi-a dat-o mama lui și am scris următoarea declarație. „Pentru că nu știu dacă voi trăi destul de mult ca să ajung la pensie, pentru că nu am siguranța zilei de mâine și pentru că m-am hotărât să NU am nimic de-a face cu Isus Cristos, cel puțin până la vârsta de șaizeci și cinci de ani, prin prezența renunț, acum și pentru totdeauna, la orice interes în moartea lui Cristos și declar acum și înaintea tuturor care vor citi această declarație, că de acum înainte refuz să mă mai consider un candidat pentru mântuire. De aceea, sunt hotărât să merg în iad. M-am hotărât să fiu pierdut, dacă această stare este consecința acțiunii mele, pentru că pur și simplu nu mă interesează Isus Cristos”.
L-am întrebat, „Ești gata să semnezi asta?”
A citit declarația, s-a schimbat la față, a pălit și a spus, „Nu, n-aș semna așa ceva, crezi că sunt nebun?”
I-am răspuns, „Da, chiar cred că ești pentru că de fapt ai semnat-o deja, spunându-ne mamei tale, soției tale și nouă tuturor, că intenția ta este să nu ai nimic de-a face cu Isus Cristos până la un anumit moment dat în viitorul îndepărtat și nu avem niciun motiv care să ne facă să credem că atunci când vei ajunge la șaizeci și cinci de ani, nu vei amâna din nou.”
Și am adăugat, „Mai bine rezolvi acum problema asta pentru ca pe viitor, când oamenii te vor deranja din nou, să le poți spune, ‘Nu, am clarificat chestiunea asta într-o duminică după masă, în casa soacrei mele. Am hotărât să nu mă mai preocup niciodată de acest subiect’. Cred că este mai înțelept să procedezi așa decât să tot amâni și să-ți împietrești inima față de orice lucrare a Duhului lui Dumnezeu.”
Mi-a spus, „Domnule, m-ai pus în fața unei decizii grele, nu știu ce voi face, dar te asigur că mă voi mai gândi mai mult la asta decât am făcut-o în trecut.”
Nu știu ce s-a întâmplat cu el după aceea.
Așadar, convingerea mea este că iadul e plin de oameni care au spus, „într-o bună zi, într-o bună zi, într-o bună zi”. Știm că este fatal să neglijezi pocăința și credința și avem orice motiv să credem că acel cuvânt din Tesaloniceni, care spune că Domnul Isus Cristos va veni „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Domnul nostru Isus Cristos”, îi va include și pe cei care pur și simplu au neglijat să se pocăiască (2 Tesaloniceni 1:8). Au neglijat să se ocupe de problema adusă la lumină de lucrarea plină de har a dragostei Duhului lui Dumnezeu.
Așadar, celor păcătoși le spunem: „Ai o alegere de făcut, trebuie să stai înaintea lui Isus Cristos. Ești obligat să stai înaintea Lui”. Dumnezeu a promis că orice genunchi se va pleca înaintea Fiului Lui. Când Domnul Isus Cristos a părăsit cerul și a luat chip de om, Tatăl I-a spus: „Orice genunchi al oamenilor se va pleca înaintea Ta”, iar apoi le-a dat oamenilor posibilitatea să aleagă când să se plece (Romani 14:11). Poți să te pleci acum, la timpul potrivit, la chemarea Duhului lui Dumnezeu, avertizat de Cuvântul lui Dumnezeu, atras de dragostea lui Dumnezeu, în pocăință și credință și astfel să trăiești sau poți refuza să te pleci acum, să-ți trăiești viața neplecându-te, cu spatele țeapăn și apoi să-L întâlnești pe Isus Cristos. Dar nu-L vei întâlni la scaunul îndurării unde este acum, chemând și așteptând, ci înaintea Marelui Tron Alb, unde El va sta în vederea judecății. Acolo se vor deschide cărțile și se va deschide și cartea vieții Mielului în care numele tău nu va fi scris. Atunci, implorând stâncilor și munților să cadă peste tine, vei fi forțat să te pleci înaintea Domnului Isus.
Ascultă! Dumnezeu a promis că orice genunchi se va pleca înaintea Fiului Lui! Oamenii, fie se vor pleca de bunăvoie, în pocăință și credință și astfel vor trăi, fie o vor face obligați și forțați de maiestatea lui Dumnezeu și de promisiunea făcută de El Fiului Lui și astfel vor merge în întunericul veșnic după ce au recunoscut, forțați fiind, ceea ce au refuzat să recunoască pe când erau sub har. Aceasta este tragedia neglijării; aceasta este crima neglijării, cu privire la problema păcatelor trecute, a iertării și a dragostei îndreptățitoare a Domnului nostru Isus Cristos. Așadar, recunoaștem că, din perspectiva consecințelor ei, această atitudine este fatală și sunt sigur că sunt puțini aici care vor disputa acest lucru.