Duhul Sfânt
Mai întâi, să observăm care este gândirea Duhului Sfânt. „Duhul și Mireasa zic: Vino!” (Apocalipsa 22:17). Aceasta este (din câte știu eu) singura rugăciune consemnată a Duhului Sfânt. El este Cel care se roagă „cu suspine care nu pot fi rostite” (Romani 8:26), dar care atunci când sunt rostite, se rezumă prin: VINO. Semnificația acestui lucru este extraordinară. Duhul are nenumărate căi prin care să influențeze lumea înspre bine și totuși rugăciunea Lui este: Vino. El cunoaște în mod desăvârșit întreaga evoluție, întregul progres, orice trezire, toată înaintarea Evangheliei și totuși rugăciunea Lui este: Vino. El știe toate resursele inepuizabile, puterile încă nedescoperite și cele mai tainice planuri ale lui Dumnezeu și totuși rugăciunea Lui este: Vino. Duhul Sfânt nu are nicio altă soluție pentru problema universului decât Cea de-a Doua Venire a lui Cristos, aceasta fiind rugăciunea Lui supremă. Prin urmare, cu cât suntem mai plini de Duhul lui Dumnezeu, cu atât va fi mai sigur că vom înălța și noi rugăciunea Lui.
Mântuitorul nostru
Să vedem, în continuare, care este gândirea Domnului nostru. El spune: „Când vă rugați, ziceți: Vie Împărăția Ta” (Matei 6:10). „În aceste zile din urmă, aceasta trebuie să fie, mai mult decât oricând, cea dintâi și ce din urmă rugăciune a Bisericii, întrucât în ea este cuprins tot ce-și poate dori pentru sine, pentru lume și pentru Însuși Domnul ei” (Dr. H. Bonar). Noi avem tendința să vedem oamenii în detrimentul omenirii. Când ne rugăm pentru Împărăție, mijlocim pentru treizeci de generații în detrimentul uneia singură, întrucât Dumnezeu va amputa o singură generație, și aceasta numai după nenumărate mijlociri ale harului și judecății, pentru a salva întreaga rasă umană. Aceasta este cea mai practică rugăciune cu putință, căci nu există altă cale prin care să se poată realiza mântuirea politică și socială a lumii și prin care dragostea lui Dumnezeu pentru lume să fie, în cele din urmă, împlinită. Lordul Shaftesbury, care a adus mai multe îmbunătățiri sociale pentru generația lui decât orice alt om, a spus: „Nu există niciun alt remediu pentru toată această uriașă suferință decât revenirea Domnului nostru Isus Cristos. De ce nu ne rugăm pentru aceasta de fiecare dată când auzim ceasul bătând?”. Sau, după cum s-a exprimat Canon Simpson: „Domnul Însuși nu ne-ar fi poruncit niciodată să ne rugăm «Vie Împărăția Ta» dacă vremurile acelea, pe care nimeni nu le cunoaște, ar fi fost atât de fixate încât strădaniile noastre să nu poată grăbi sau păcatele noastre să nu poată întârzia roțile carului Său”. Dacă ucenicii evrei, rugându-se ca fuga lor să nu fie într-o zi de Sabat sau iarna (Matei 24:20), puteau modifica ziua aceea astfel încât să schimbe, nu numai ziua săptămânii, ci chiar și anotimpul, cu atât mai mult stă în puterea Bisericii să „GRĂBEASCĂ venirea zilei lui Dumnezeu” (2 Petru 3:12, nota marginală).
Apostolii
Care a fost gândirea apostolilor? Isus spune: „Da, Eu vin curând”. „Amin”, strigă Ioan. Adică, primesc această învățătură, mă țin strâns de această promisiune, mă bucur de această grabă: „Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:20). Aceasta este ultima rugăciune rostită de buzele apostolului; este rugăciunea finală și care încununează Biblia; este cea din urmă rugăciune a apostolului Mielului; întregul canon al scrierilor inspirate se încheie cu un apel direct, adresat lui Cristos, de a veni. „Este posibil să urmeze mulți ani de trudă până la împlinire, dar semnele mi se par atât de încurajatoare încât n-aș fi necredincios dacă aș vedea astăzi, la apus, aripile îngerului apocalipsei pregătindu-se pentru ultimul zbor triumfător. O, voi, biserici moarte, treziți-vă! O, Cristoase, coboară! Templule plin de răni, ia-ți cununa! Mână străpunsă, ia-ți sceptrul! Picior zdrobit, urcă pe tron! A Ta este Împărăția!” (Dr. Talmage). Aceasta este ultima rugăciune a lui Ioan, și fericiți vom fi noi dacă aceasta va fi și ultima rugăciune de pe buzele noastre înainte de a adormi.
Biserica
Să vedem care a fost gândirea bisericii apostolice. „Duhul și Mireasa zic: Vino!” (Apocalipsa 22:17). Această rugăciunea nu a încetat, în Biserică, pe parcursul veacurilor și totuși, Mireasa, ca întreg, a rostit această rugăciune numai atunci când Ioan a scris acest lucru. Sir Robert Anderson a spus: „Ultimele cuvinte consemnate ale lui Cristos au fost: «Cu adevărat, Eu vin curând», dar pentru împlinirea lor e nevoie de răspunsul poporului Lui: «Amin, vino, Doamne Isuse». Nu există nicio Biserică, în toată creștinătatea, care să se roage, în mod corporativ, această rugăciune, astăzi”. Prevăzând această stare de lucruri, cât de grăitor este faptul că Duhul Sfânt adaugă imediat: „Și cine aude” – adică cel care, având viața învingătoare, are urechi de auzit – „să zică: Vino.” Aceasta este o rugăciune pusă pe buzele noastre prin poruncă divină; adică, atunci când rugăciunea colectivă slăbește, rugăciunea individuală devine infinit mai urgentă. Dar chiar și dacă rugăciunea colectivă continuă, Dumnezeu nu este mulțumit până când fiecare nu adaugă propriul său „Vino” [„Această chemare adresată celui care aude își va păstra întreaga putere chiar și după ce cei care veghează din Biserică sau întreaga Biserică vor fi răpiți. Venirea lui Isus este, chiar și pentru Israel, marele apogeu al speranței” – Govett.]. Prin urmare, orice interpretare a profețiilor care exclude această rugăciune ca fiind greșită, nepotrivită sau inoportună se condamnă singură. Orice argument care o reduce la tăcere împiedică rugăciunea Duhului Sfânt prin noi; și orice ezitare din inima noastră față de această rugăciune este o lucrare a cărnii. „Nici nu a trecut bine de pragul Casei Tatălui că Domnul a și strigat înapoi: «Cu adevărat, Eu vin curând»; iar Biserica, înainte de a intra în împlinirea speranțelor ei, a răspuns: «Amin, vino, Doamne Isuse»” (Dr. Seiss).
Noi înșine
Să privim acum la nevoia noastră personală. Orice dorință sfântă și scripturală este un combustibil legitim pentru rugăciune. Pericolul care ne paște este să fim într-atât de preocupați cu învățătura legată de Venire încât să uităm de rugăciune. În douăzeci și patru de volume ale „Quarterly Journal of Prophecy” (o revistă apărută între 1849 și 1873), nu se găsește niciun singur articol despre rugăciunea pentru Venirea Domnului. Nu este oare deloc important pentru noi că Domnul nostru dorește să se întoarcă? Ce-L determină să vină curând dacă nu graba dată de dorință? „Mulți creștini nu înțeleg că Domnul așteaptă până când este invitat de ai Săi să revină: noi poate avem nevoie să fim implorați, dar El nu” (W. Lincoln). Iar dacă conștiința ne sperie cu gândul la pericolul ce-l paște pe un suflet numai parțial pregătit, în fața Scaunului de Judecată, să înfruntăm această dificultate reală cu o rugăciune zilnică suplimentară – să cerem să fim pregătiți, într-un mod profund, în viață și în caracter, ca să-L putem întâmpina cu o bucurie deplină. Aceasta este o rugăciune care ne curățește pe noi înșine. [1 Ioan 3:3. Să ne amintim și că răpirea, cel dintâi act al răspunsului lui Dumnezeu, poate aduce viață chiar și în suflete nemântuite (și „lăsate” – 1 Tes. 4:17), de dragul cărora am putea ezita să rostim această rugăciune.] Să învățăm să spunem asemeni cuvintelor de aur ale vechiului puritan, Baxter: „Grăbește, o, Mântuitorul meu, clipa revenirii Tale! Nu întârzia, ca nu cumva cei vii să-și piardă speranța; nu întârzia, ca nu cumva pământul să ajungă aidoma iadului, iar Biserica Ta să se sfărâme în praf. O, grăbește acea mare zi a învierii, când mormintele care au primit doar putreziciune și vor păstra doar țărâna, se vor deschide și-Ți vor trimite stele și sori glorioși. Mireasa Ta părăsită spune: Vino. Întreaga creație spune: Vino. da, vino, Doamne Isuse!”.
Inimile noastre
Dar care este limbajul unei inimi pe deplin sfințite? O întreagă carte a Bibliei este menită să fie exprimarea tânjirii inimilor Miresei și Mirelui unul față de celălalt. Așteptând, Mireasa strigă dintr-odată: „Glasul iubitului meu! Iată-l că vine, sărind peste munți, săltând peste dealuri, ca o gazelă sau un pui de cerb” (Cântarea Cântărilor 2:8). Acestea sunt două dintre cele mai grațioase și rapide animale din munți. Iar El îi răspunde: „Scoală-te [înviere], iubita mea, frumoasa mea, și vino [răpire]! Căci iată, a trecut iarna, a venit vremea cântării păsărilor; o, porumbița mea [vezi Isaia 60:8], care stai în crăpăturile stâncilor, în adăpostul pantelor abrupte” – pe culmea abruptă a Parousiei. Apoi, ea răspunde cu cuvintele care încheie cântarea: „Grăbește-te, Iubitul meu, și fii ca o gazelă sau ca un pui de cerb” – rapiditate – „pe munții cei plini de mirodenii”. În cuvintele lui McCheyne: „Ziua veșniciei se-ntrezărește la Răsărit. O, fraților, știți ce înseamnă să tânjești după Persoana Lui, să strigi: Grăbește-Te, Iubitul meu?” Sau, cum mi-a scris odată un prieten: „De fiecare dată când cânt frumosul imn al domnișoarei Havergal, „Tu vii, o, Mântuitorul meu” simt că vreau să mă arunc cu fața la pământ și să plâng, plin de o bucurie curată!”
Creația
În cele din urmă, vedem care este gândul lumii, gând de care nu este conștientă: „Toată creația suspină și suferă durerile nașterii”, așteptând „descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:19). Poți spune și tu: „Mai mult decât cei care așteaptă dimineața, sufletul meu Te așteaptă pe Tine?” „Saltă inima ta la gândul că Cristos, Cel pururi prezent, Se apropie de noi? Toate semnele vremurilor, intelectuale și sociale: putreziciunea din multele aspecte ale vieților noastre; luxul abundent; viciile hidoase care se afișează fără rușine și fără condamnare înaintea noastră, toate acestea strigă către El, ale cărui urechi nu sunt surde – chiar dacă glasul nostru nu se alătură acestui strigăt – și-L imploră să vină” (Dr. Alexander Maclaren). Căci toate nevoile creației își găsesc răspuns doar în Venirea Lui. „Această rugăciune însumează tot ceea ce inima creștinului poate dori – distrugerea puterii lui Satan; eliberarea creației din robia stricăciunii; alungarea păcatului și a durerii din inimile indivizilor și din lume; restaurarea tuturor lucrurilor; întemeierea Împărăției dreptății; momentul când Isus va vedea deplin munca sufletului Lui și când va primi, pe deplin, răsplata ce I-a fost promisă. Fiecare mădular al Bisericii luptătoare să se alăture apostolului, în strigătul tânjirii lui – «Amin, vino, Doamne Isuse»” (Dr. E. R. Craven). Episcopul J. C. Ryle spunea: „Vino, Doamne Isuse, ar trebui să fie rugăciunea noastră zilnică”. Și noi oare să nu încheiem un legământ, împreună, ca atât timp cât vom avea suflare, să ne rugăm, fără să lăsăm să treacă nici măcar o zi: „DA, VINO DOAMNE ISUSE”?